marți, 19 aprilie 2016

Ce se mai poate imortaliza

    Marturisesc cu rusine ca sufar de obsesia compulsiva de a-mi face conturi. Am conturi pe zeci de site-uri. Toate retelele de socializare, toate platormele, toate site-urile, toate, toate stiu cine sunt. Efectul rusinoasei mele obsesii este ca petrec zilnic mult prea multe ore online. Ceea ce n-ar  fi atat de rau daca nu as fi capabila sa-mi dau seama cat de mult mi se stafideste creierul si mi se dezactiveaza capacitatile cognitive.

    Pe langa romgleza obligatorie, "attention span"-ul meu a ajuns de rasul curcilor. De abia reusesc sa urmaresc cate un filmulet de 5 minute. De abia sunt in stare sa duc cate un articol de 500 de cuvinte la capat. Nu mai zic ce se intampla cand incep sa citesc. Ma enervez la un moment dat din cauza a cat de putin pot sa raman angrenata in naratiune. Atunci cand trebuie sa invat e cel mai rau, pentru ca trebuie sa dezactivez si sa blochez toate conturile si toate mail-urile si sa-mi restrictionez accesul la internet ca unui copil insolent care nu-si face temele. E trist. Mi-e sila cu mine si cu incapacitatea mea de a-mi pastra gandurile intr-un singur loc odata.

    Partea cea mai grea e ca ma uit mereu dupa poze si nu mai citesc paginile dinspre dreapta-sus spre stanga-jos, ci pe diagonala, pe verticala, pe unde e scris mai ingrosat, pe unde sunt imagini. Uneori, cand sunt obosita, mi-e greu sa urmaresc pana si conversatii. Mie, cea cu o mie de pareri. Eu, cea care vorbea ore intregi si care incerca mereu sa convinga pe cineva de ceva.

    Uneori, ma uit prin pozele din casa. Pozele din hartie, ingalbenite si patate, sau lucioase si cu contrast prea mare. Ma uit la fotografii cu mine cand eram mica, cu surorile mele, cu parintii mei, cu cateii si pisicile care acum sunt batrani sau au murit. Ma uit la imaginile acelea care vin dintr-o alta lume. Vin din lumea in care fotografiile erau facute pentru a fi depozite de amintiri. In lumea noastra, pozele depoziteaza fete. Selfie-uri. "Uite cum m-am imbracat azi", "uite cat machiaj am pe fata", "uite ce urmeaza sa mananc". In lumea aceea, pozele erau speciale. Erau rare. Cumparam cate un film doar atunci cand se intampla cate ceva, pentru ca un film nu era chiar putin lucru. Aparatele de fotografiat nu erau peste tot.

    Acum, poate fac mai multe poze intr-un an decat am facut, ca familie, toata viata.  Aceleasi chipuri, aceleasi trairi, aceleasi zambete. Privite de pe suprafata unui ecran, insa, fotografiile par reci si lipsite de incarcatura. Nu mai sunt speciale. Nu poti sa scrii pe spatele lor, nu poti sa le pastrezi in portofel.

   Admit o posibila nostalgie in vorbele mele si o neputinta ipotetica de a vedea imaginea de ansamblu. Dar imaginea de ansamblu este oare ceea ce am pierdut atunci cand am sarit haul acesta spre obsesia moderna spre a ne crea o identitate digitala? Atunci cand ne simtit cuprinsi de dorinta febrila de a ne mai face inca un selfie, nu realizam oare ca fata noastra chiar arata la fel in fiecare zi?

   Marturisesc ca sunt, la randu-mi, un mandru exponent al generatiei mele si ca ma gasesc si eu in postura in care, manata de narcisism sau de vanitate, fac astfel de josnicii. Consider ca cei de varsta mea reprezinta, poate, ultima generatie care sa se mai confrunte cu astfel de indoieli. Copiii nostri n-o sa aiba aceleasi retineri si frustrari. Sau daca o sa aiba, o sa existe, cel mai probabil, o aplicatie pentru ele.