joi, 17 martie 2016

20 de ani de asteptari

    Ma gasesc mereu in pozitia de a fi izbita in fata de ciclicitatea vietii mele. Dupa momentul emotionant in care am facut douazeci de ani, care a venit si a plecat cu toate asteptarile aferente, m-am trezit aruncata in trecut, intr-o realitate in care ma simt iar ca la 13, doar ca poate cu ceva mai putine pareri. Niciodata nu am avut asa o criza de identitate. E straniu cat de putina introspectie mai  sunt capabila acum sa fac si cat de greu imi este sa regasesc ceva familiar in gandurile mele. 

    Pun capul pe perna in fiecare seara si simt cum vin, simt cum se apropie amenintator si sinistru. Le simt duhoarea ranceda si amaraciunea, le aud soaptele. Sunt asteptarile. Asteptarile sunt cel mai rau lucru din viata mea in momentul de fata. Sunt toate acele voci care-mi spun ca nimic nu e asa cum ar fi trebuit. Ca nu fac suficient. Ca nu sunt suficient. Incerc mereu sa alung gandurile si sa ma fortez sa dorm, si in noua din zece cazuri, imi iese. Dar uneori nu vor sa plece. Uneori raman si dau curs unor nopti lungi si epuizante, cand dimineata ma gaseste cu cearcane si cu mintea incetosata. 

   Gasesc destul de multi oameni de varsta mea in aceeasi pozitie, iar dupa ce ma bucur sadic si pe ascuns ca nu sunt singura, intaresc in mintea mea ideea ca acest moment al vietii noastre pune foarte multa presiune pe noi. Aflati intre doua varste, prea batrani ca sa mai credem orice si prea copii ca sa fim multumiti cu ce avem, suntem bombardati cu oportunitati si incurajare si citate motivationale. 

   Avem nevoie o nuanta de echilibru care sa ne tina loc de minte pana trec suficienti ani si ne dam seama ce e cu noi. Ma frustreaza ingrozitor ca niciodata n-am inteles cum se intampla asta. Cum devii adult. Mai exact, la ce punct din existenta ta iti dai seama de lucruri? Exista vreo formula de calcul pentru anticiparea acelui eveniment? Macar un set de indrumari? Sau, atunci cand devii, cum iti dai seama ca ai devenit?  

   Personal, ca sa-mi gasesc nuanta de echilibru, am inceput sa ma rasplatesc pe mine pentru realizari minore. Ca pe catei. De exemplu, acum cateva saptamani, era dimineata si intarziam la facultate. Eram constienta ca intarzii. Eram in tramvai si simteam in stomac  cum creste vina. Am avut, din reflex, impulsul de a ma uita la ceas. Dar atunci m-a lovit: m-am oprit, mi-am spus "faptul ca te uiti la ceas ca sa vezi cat ai intarziat n-o sa te faca sa intarzii mai putin" si nu m-am mai uitat la ceas. Am fost mandra de mine toata ziua ca am avut maturitatea de a ma opri din a face ceva ce in mod firesc m-ar fi facut sa ma simt mai prost. Cam atat de lamentabil am ajuns in relatia cu mine si cu vina pe care o simt ca efect a absolut orice fac gresit. 

    Sunt la fel de mandra de  mine atunci cand reusesc sa ma abtin din a avea pareri puternice despre lucruri controversate. De fiecare data cand imi ajunge la urechi un eveniment legat de care lumea se agita, o instanta a mea de 15 ani preia control si imi spune ca trebuie sa am o parere acum, o parere puternica, desteapta si, mai ales, diferita de a toti celorlati. Dar nu mai merge asa. No, sir. Acum suntem maturi, avem 20 de ani, si zicem: "Stii ceva? Chiar nu stiu nimic despre treaba asta. O sa ma informez". Si atat. Ma simt bine cu mine toata ziua dupa astfel de intamplari. 

   De asemenea, realizez ca mi-e foarte greu acum sa gasesc timp pentru lucurile care nu sunt prioritare din punct de vedere academic sau profesional. A venit acel moment din viata mea in care a trebuit sa fac distinctia intre ceea ce vreau sa practic ca hobby si ceea ce vreau sa fac ca sa traiesc. E greu sa faci delimitarea asta. E greu sa faci orice tip de delimitari cand ai 20 de ani. Probabil ca atunci cand devii adult reusesti sa trasezi linii negre si groase intre toate aspectele vietii tale. Dar acum nu poti. Acum totul e doar un amestec difuz si blurat intre absolut tot ce poti sa vezi. Asta, si asteptarile.