duminică, 3 ianuarie 2016

Lucruri pe care mi le-aș fi spus la începutul anului trecut

      Mereu mi-a placut sentimentul de finalitate de la sfarsitul a ceva ce am facut, cel mai probabil din cauza ca este extrem de rar, din moment ce rareori termin ce incep. Insa anul trecut s-au sfarsit multe lucruri pentru mine, de la liceu si pana la o etapa din viata mea. Imi place sa cred ca anul asta am inteles mult mai multe chestii de la viata, dar probabil ma insel, la fel ca in fiecare an cand zic asta. Azi veneam spre Iasi si pe geamul jegos de autobuz reuseam sa vad, atunci cand nu tremuram de frig si nu se rasturna niciuna din sutele de sacose cu care eram inarmata, o frumusete de apus asa cum se vede numai in zilele geroase de ianuarie. Cu degetele inghetate pe sub manusi, cu nasul congelat inspre detasabil, m-a apucat brutal cea mai profunda dintre melancolii. Ma gandeam ca poate 2015 ar fi fost mult mai calm si mai putin minat de crize de isterie daca eu de acum m-as fi putut intoarce la inceput de 2015 ca sa-mi zic cateva chestii.

      "Ai rabdare". Anul asta mi-a dat cate o lectie de rabdare in fiecare zi. Am realizat ca fiecare frustrare a mea era legata de faptul ca nu vedeam rezultate imediat dupa ce depuneam un efort. De asemenea, am mai realizat si de la fiecare moment in care mi se parea ca nimic n-are sens si ca universul ma uraste, mai dura maxim o saptamana si aparea ceva care sa-mi arate cat de tare ma insel. In lumea asta a gratificarii imediate, am uitat sa astept. Am uitat sa le ofer timp lucrurilor sa se intample si am uitat sa-mi dau timp mie, deoarece niciodata nu esti mai constient de ce se intampla in jurul tau decat atunci cand astepti.

   "Nu esti speciala". Asta a fost cel mai dureros lucru din anul acesta. Stiu ca pare absurd si copilaresc, dar mi-a luat mult timp sa inteleg de ce si sa ma conving pe mine ca existenta are sens chiar si fara convingerea asta absurda. Odata cu evenimentele din 2015, am avut de multe ori ocazia sa ma vad pe mine ca un nume intr-tabel, ca o cifra in statistici, ca o repartitie in banca sau ca o factura de platit. Momentul in care am reusit sa accept ca nu sunt speciala a venit pentru mine ca o usurare. Mi-a luat parca cativa munti de pe umeri. De atunci parca nu trebuia sa ma mai simt vinovata ca mi-e frica sau ca nu stiu atat de multe pe cat credeam ca stiu. Am realizat ca nu sunt cea mai buna si ca e perfect in regula sa nu fiu, ca oameni ma plac si daca am defecte si ca nimanui nu-i mai pasa despre trecutul meu de la un punct. Privind inapoi, mi se pare absurd ca am crezut vreodata altfel, imi spun "bineinteles! cum ai putut sa vezi lucrurile asa?", imi spun "gata, de acum ai voie sa gresesti", imi spun "fa-ti curaj sa faci chestia aia chiar daca te depaseste". Imi place sa cred ca orice copil (da, inca ma mai gandesc la mine ca la un copil) are revelatia asta la un moment dat si e asa ciudat ca nimeni nu spune ca a avut-o. Mie mi se pare extrem de mare lucru.

  "Taci naibii din gura". Nu mi-am zis de suficiente ori chestia asta la timp. Din toate tampeniile pe care le-am zis, le regret cel mai tare pe cele rautacioase. Regret barfele, regret remarcile acide, regret replicile dureroase. Ma gandesc noaptea, inainte sa adorm la tampeniile astea si imi dau cu palma peste cap, ca unui copil prost care se da prea destept pentru varsta lui. Am facut oameni sa sufere de cele mai multe ori din neatentie si inteleg acum cat de greu e sa remediezi asa ceva. O sa tac naibii din gura mai mult anul asta. O sa incerc din rasputeri. 


   "De ce ai tacut acum?" Pare un pic contraintuitiva si de-a dreptul contradictorie partea asta, dar aici vin toate momentele in care nu am pus intrebari. De fiecare data cand mi-a venit sa pun intrebari si m-am abtinut, s-au intamplat urmatoarele: a) am inteles gresit ce-a zis cineva, b) cineva a inteles gresit ce am zis eu, c) nu mi-am clarificat o notiune de care chiar aveam nevoie si pentru care mi-au trebuie ore de cautat mai tarziu ca sa mi-o clarific singura, d) n-am ajuns sa aflu ce lucruri nu stiu. Ultima afirmatie e destul de ambigua. Sunt doua tipuri de lucruri in lume: cele pe care stii ca nu le stii si cele pe care nu stii ca nu le stii. Acuma e si mai ambiguu, dar credeti-ma, stiu exact ce vreau sa zic. La mine in cap are sens.

    Anul aceasta e singurul in care nu mi-am promis nimic. Poate doar sa nu renunt la scris si sa fiu mai constienta de mine. In principiu, o sa las lucrurile sa se intample si o sa-mi dau silinta in tot ce fac. Pare suficient pentru dispozitia mea psihica de acum.  Probabil gresesc si acum si probabil intr-un an, pe vremea asta, o sa ma intorc cu alte sfaturi retroactive. Scenariul meu preferat este ca pana la anul o sa am acces la calatoria in timp si n-o sa mai fie nevoie. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu