Zile cu nisip

   În ultimele zile, n-am făcut nimic. Orele au trecut în paradă, iar eu am stat cu bărbia pe palme şi m-am uitat la ele cum defilează pe masă. Săreau încet din ceas şi făceau o tumbă pe covor pentru ca mai apoi să salute, să îşi strige numele şi să sară înapoi în ceas. Secundarul, cu pălărie pe cap şi cu bagheta în mâna, le ţinea cadenţa, iar ele îşi urmau neîntrerupte traiectoria. Făceau acelaşi lucru în acelaşi ritm mereu, fără să le pese că le urmăresc. Niciodată n-am avut curaj să o opresc măcar pe una, să o salut şi să o întreb unde se duce. Aş fi creat o busculadă generală, toate orele mici şi rotunde s-ar ciocni una de alta, secundarul ar începe să ţipe, iar timpul s-ar opri că să-mi răspundă mie la întrebare. În fond, la  ce mă ajută să ştiu? Aşa că las orele să-şi vadă de mărşăluit, dar le interzic să mai defileze pe masa mea. Să se ducă sub masă. Măcar să nu le mai văd.

    În ultimele zile în care nu mi-am schimbat nici măcar poziţia pe scaun, m-am gândit mult la schimbare. Schimbarea la oameni e un fenomen ciudat. Rareori oamenii sunt vizibil diferiţi de o zi la alta sau de la an la an atunci când nu se întâmplă lucruri majore în viaţa lor. Paradoxal, schimbarea vine şi de la granule de nisip care mistuiesc  şi erodează, şi de la pietre mari care lovesc şi mută din loc.

   Ca oameni, nu rămânem în aceeaşi componenţă fizică de-a lungul timpului. Celulele din corpul nostru se reînnoiesc  odată la câţiva ani, iar întregul nostru mecanism de funcţionare fiziologic sau psihologic se modifică câte puţin de la moment la moment.   În acest sens, în intervalul în care o celulă din corpul nostru pleacă şi altă se crează – în intervalul acela se produc marile schimbări. Atunci  ultima granulă de nisip înclină balanţa, atunci piatra se mută de la locul ei, atunci mai căpătăm o convingere, mai deprindem un obicei, mai naştem o idee.

    Aceste lucruri se întâmplă constant şi continuu. Se întâmplă şi când nu avem curent şi ne vine să facem curăţenie. Se întâmplă şi atunci când nu ieşim din casă câte o săptămâna. Cel mai mult se întâmplă atunci când în viaţă noastră apar perioade seci şi searbăde în care nu se întâmplă de fapt nimic. Perioadele acestea sunt de multe ori foarte bune pentru noi. Cu toată apatia, cu toată goliciunea şi cu toată apăsarea lor, perioadele astea  sunt firele de nisip. Sunt abrazive şi uscate ca o piatră ponce, sunt înţepătoare şi ne apasă.

  În zilele că astea eliminăm celule moarte. În zile că astea ne bate soarele în cap şi ne e cald şi visăm la locuri în care să mergem fără să ne luăm şi pe noi. La pietre mari care să lovească şi să  mute din loc.

  Eu mă întorc la urmărit ore şi la numărat fire de nisip. Mă întorc la celulele mele moarte şi la poziţia mea pe scaun. În zile că astea, trebuie să fii cuminte şi să aştepţi. Aştept pietre mari şi valuri şi soarele care o să apună şi nu o să mă mai bată în cap. Tic-tac, secundarul are pălărie şi o baghetă.

BAC 2015, pentru ultima oară

Odată cu punctul de la sfârşitul acestui articol, acestea o să fie ultimele cuvinte pe care vreau să le mai zic vreodată legat de bac. Aşa, ca să se încheie ritualic. Fiindcă m-am săturat şi fiindcă mi-e silă şi fiindcă s-a terminat de tot.

Nu e mare lucru bac-ul în sine şi probabil nu pot să mai zic eu acuma nimic nou, nimic din ce au mai zis alţii înaintea mea sau din ce o să mai zică după mine. Am dreptul, totuşi, chiar obligaţia, simt eu, să las câteva rânduri pentru alţii care or vrea să înveţe ceva din greşelile mele. Pentru cine are ochi să vadă, vorba vine.

Acuma vreo doi ani, am auzit pe cineva zicând că “bac-ul e o frecţie”. Adică e degeaba, cum s-ar zice. Cu inocenţa  clasei a 10-a şi cu egocentrismul, aroganţa şi autosuficienţa de care dădeam dovadă la 17 ani şi  care (sper că) s-au diminuat între timp, am fost foarte indignată de individul care a îndrăznit să afirme că examenul maturităţii, pragul de trecere, diferenţa dintre copii şi oameni mari e văzută că o chesiune infirmă şi neimportantă. Cum îndrăzneşte? Ce ştie el?

Fast-forward câțiva ani, acuma câteva luni eram şi mai indignată. Mă simţeam înşelată şi gata să dezvălui teoria conspiraţiei: de ce nu mi-a zis nimeni într-a 9-a că tot liceul se rezumă la bac? De ce nu mi-a zis nimeni că numai bac-ul contează şi că toate încercările mele cretine de a lua 10 la toate materiile şi de a avea premii peste premii n-o să valoreze 2 bani la sfârşitul liceului? De ce n-a stat nimeni să-mi explice: “fată hăi, nu-ţi trebuie 10 la religie şi la muzică, lasă referatele şi proiectele de grup, nu trebuie ca fix profa aia care se uită urât la tine să te placă doar pentru că aşa vrei tu, şi nu o să te placă oricât de mult ţi-ai da silinţa la inutila ei de oră”? 

După aia mi-am amintit că poate au fost câțiva oameni care mi-au zis asta. Poate chiar destul de mulţi. Şi că poate dacă mi-aş fi băgat indignarea în fund, aş fi înţeles mai multe de la anii ăştia şi poate chiar ceva care să-mi şi folosească. Pe fondul aceleiaşi aroganţe a vârstei, mi-am dat seama că oricum n-aş fi ascultat pe nimeni şi că aş fi luptat cu aceleaşi mori de vânt pentru aceleaşi rezultate pe care le-am sondat fix ca să-mi gâdile orgoliul şi să-mi zică cineva din complezenţă câte un bravo, să-mi dea o diplomă şi să mă trimită acasă.

Acum că pot să trag o linie, îmi dau seama că sunt multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare de la anii ăştia: am cunoscut mulţi oameni minunaţi de care m-aş ataşat în mod autentic, am ajuns să înţeleg care lucruri sunt de apreciat la un om şi care nu, am găsit mentori şi am făcut greşeli pe care le-am repetat iar şi iar doar că să înţeleg că nu sunt greşite niciun pic. 

Dar sunt şi multe lucruri pe care le regret. Regret că n-am luptat mai mult pentru olimpiade. Acolo chiar am învăţat lucruri importante. N-am făcut eu mare brânză la niciunele, n-am ajuns la nicio naţională, dar am înţeles cum se simte gustul performanţei. Am învăţat să îmi placă să muncesc şi, oricât de proletcultist şi de comunist ar suna, să înţeleg valoarea muncii, satisfacţia unui rezultat şi ambiţia în cea mai constructivă formă; am învăţat să îmi placă să muncesc. Pentru mine, asta e mare lucru şi respect sincer când văd în alţii astfel de porniri. Asta pentru că trăim într-o lume care converge încet spre lene şi spre comoditate şi tot ceea ce vine facil şi gratuit şi de la alţii. Sau poate e doar ţara de vină. Dar asta e altă discuţie.

Un alt regret de al meu e că nu m-am chinuit să iau mai multe informaţii de la oamenii care erau dispuşi să mi le ofere. Mi-e ciudă că n-am înţeles fizica, de exemplu. Că nu m-am străduit să înţeleg fizică. Că nu mi-am bătut capul să înţeleg măcar 20% din chinezăriile alea de formule şi că toate lucrurile pe care le ştiu şi pe care le-am prins probabil din zbor, cel mai sigur nu le ştiu bine. Acelaşi lucru cu matematica, despre care am avut revelaţii doar spre final, sau despre chimie. 

Lăsând regretele la o parte şi revenind la bac, pot să punctez nişte chestii care fie m-au enervat, fie m-au frustrat, dar care, în final, m-au învăţat câte ceva. După cum spunea un coleg, bacul a fost examenul maturităţii în sensul că m-a făcut să înţeleg că trebuie să accepţi ideea că de multe ori, munca pe care o să faci nu o să fie răsplătită pe măsură. Că cineva o să-şi bată joc doar aşa, pur şi simplu, pentru că se poate.  Că eşti matur doar atunci când, pentru a mia oară, taci şi înghiţi şi înţelegi că singura valoare care trebuie recunoscută e doar aia pe care o ai tu în capul tău despre tine. Asta e clişeul zilei şi asta e realitatea.

Într-o lumina mai pozitivă, am înţeles că creierul meu e plastic. Că pot să memorez al naibii de multe şi că pot să înţeleg concepte şi să corelez informaţii specifice, complicate, de nişă, lucruri pe care nu ştiam că pot să le fac la capacitatea asta. De asemenea, mi-am dat seama că sunt chestii tare ciudate în care poți să găsești plăcere. Eu nu voiam decât ca, după bac, să dorm trei zile şi să stau şi să privesc în gol la un perete doar aşa, pur şi simplu, pentru că pot şi pentru că am timp. Şi asta am făcut. Şi mi-a plăcut fiecare secundă. 

În aceeaşi idee, am înţeles că cu aceeaşi obedienţă cu care am încercat să iau cele mai mari medii şi să fiu pe placul tuturor tot liceul am închis gura şi am acceptat şi nota de la bac. Nu mi-a convenit cât am luat la Română, da’ asta e. Cu cine să te baţi? Nu mi-au convenit nici subiectele prea uşoare care s-au dat şi care m-au făcut să simt că toate orele pe care le-am petrecut rezolvând subiecte grele au fost degeaba. Nu mi-a convenit nici să văd că diferenţele de note de la  contestaţii au fost deplasate, ca multe declaraţii şi multe acte ale celor implicaţi. Nu în ultimul rând, nu mi-a convenit nici să văd cum a crescut “şocant” promovabilitatea la bac anul asta. Cum interesele ca lucrul acesta să se întâmple au fost de ordin politic şi cum noi, fiecare în parte, am avut un rol micuţ-micuţ de jucat pe o scenă care ne depăşeşte şi care nu ne priveşte. Dar din nou. Cu cine să te baţi? Suntem un fel de Cetăţeni turmentaţi în marile alegereri ale Educației.

Mai am un lucru de punctat şi închei. Către toţi cei care au de declarat cât de penibile sunt generaţiile astea şi cât de jenante sunt rezultatele noastre şi cât de mare dezamăgire suntem noi: v-aţi gândit că poate diferenţa dintre notele voastre şi  notele noastre vine din faptul că noi chiar n-am copiat? Că noi n-am avut cum să fentăm mare lucru şi că, spre deosebire de generaţiile de înainte de 2011, alea fără camere de supravegheat, noi chiar am muncit pe bune şi pe cont propriu?

Închei aici pledoaria asta care poate n-are cap şi n-are coadă şi care vine pe fondul unui an în care s-au întâmplat prea multe. Ce-a fost corect şi ce n-a fost corect nu ţine de mine să diferenţiez. Nu ţine de nimeni. Îmi cer scuze pentru nuanţele de frustrare de mai sus şi pentru faptul că, poate cu aceeaşi autosuficienţă, mi-am permis să-mi dau cu părerea. 

Concluzia e că s-a încheiat capitolul unul şi că am învăţat. Nu mai ţin minte multe din programa de bac, dar nu asta e ideea. Am învăţat cum, ca de fiecare dată, trebuie să găsesc singură o concluzie de tras din ceea ce mi se întâmplă, am învăţat să mă resemnez cu o idee şi să înţeleg că unele lucruri nu mai au rost după un punct. Aşa cum nu mai au rost  niciun fel de discuţii legate de bac de acum înainte.

Mai împărtășesc încă ceva omenirii și după aia mă retrag în penumbra ca un Martin Luther King ce sunt. În lumea asta sunt doua tipuri de vară: vara de înainte de bac și vara de după bac. Vara de după bac are gust de lecții învățate, de toci, de robe, de contestații și de întelepciune. Felicitări, dragi colegi! Doar voi stiți ce rezultate vă onorează de fapt și doar asta contează.