duminică, 13 decembrie 2015

De treabă


Zilele astea am observat cât de greu îmi este să cer ajutor. Atât legat de profesori, cât și de colegi sau prieteni, simt  frică existențială care mă împiedică să întreb o dată un lucru pe care nu l-am înțeles, să cer o explicație sau să spun ce mă deranjează. Am realizat că, de-a lungul timpului, am dat peste atația oameni care mi-au tăiat-o scurt de fiecare dată, care m-au făcut să mă simt proastă fiindcă am mai cerut o explicație sau care m-au trimis la plimbare fiindcă n-au avut chef de tâmpeniile mele.
 
Într-o altă idee, mi-am dat seama cât de tare m-am schimbat eu în acest sens. Am crescut, mă apropii amenințător de o vârstă care cere o anumită schimbare de la mine, mă apropii de responsabilități serioase și de autonomie. Mă înfricoșează felul în care se schimbă oamenii de vârsta mea și realizez că schimbările lor pun o anumită presiune și pe mine. Pe măsură ce se restrânge dureros cercul meu de prieteni și dorința mea de a cunoaște oameni noi, realizez că niște lucruri majore sunt pe cale să se întâmple și că eu nu sunt aici că să le întâmpin.
 
 Revenind la ideea anterioară, realizez că acum nu mai sunt atât de impresionată de oamenii care mă privesc de sus. Nu mă mai fascinează aroganța și superioritatea și prefer oricând o vorbă bună unei remarci sarcastice. Am ajuns în punctul în care mintea mea rulează atât de solicitant în background, încât fiecare formă de sarcasm care ajunge la urechile mele mă blochează pentru câteva secunde, de parcă creierul meu ar avea prea multe pe cap ca să mai stea să decodeze și înțelesurile ascunse din spatele a ceea ce vor oamenii să-mi spună.
 
 După o viață întreagă de funcționari publici nervoși, de casieri lipsiți de chef, de secretare frustrate, de profesori înfricoșători, de vânzători care se uită urât, am ajuns la concluzia că pe lista mea cu "ce vreau de la oameni", a urcat pe primul loc "să fie de treabă". Am ajuns în punctul în care nici nu mă mai întreb dacă persoana respectivă e fals de treabă sau dacă  e cu adevărat bună, pur și simplu mă bucur că nu se uită urât, că nu mă ia peste picior sau că nu țipă la mine. Mai mult, mă îndrept așa de mult spre vârsta pensionării încât evit până și locurile în care e zgomot că să nu cumva să se gândească pe acolo vreunul să țipe la mine.
 
 Cred că toți cei care sunt angajații în poziții în care trebuie să lucreze cu oameni ar trebui să primească o primă de empatie. Să aibă un borcan cu bilețele unde să scrii "acest nene nu m-a privit ca pe un gunoi" sau "această tanti a fost umană". Pentru fiecare bilețel pozitiv, să le dea 3% în plus la salariu. Când eram în gimnaziu, era un portar la noi la școală care îmi răspundea mereu la salut cu "bună dimineață, domnișoară". Eram așa încântată că îmi spunea "domnișoară", încât zâmbeam tot drumul până la școală și treceam pe lângă el cu gura până urechi și îi ziceam de fiecare dată "bună dimineață!" de parcă ar fi fost ultima zi a lui.
 
 Oricât de clișeic ar suna, gesturile umane și vorbele frumoase sunt atât de rare, încât oamenii amabili devin adevărați eroi. Zilele astea mă întorc tot mai des la ce îmi spuneau ai mei când eram mică: "nu e frumos să vorbești urât" și "nu e frumos să fii răutăcios" și le dau din ce în ce mai multă dreptate pe măsură ce mă depărtez de vârsta aceea. încerc pe cât posibil să nu mă fac eu însămi vinovată de răutăcisme și observ că, dacă zâmbești destul de frumos, și cel mai urâcios dintre portari îți poate răspunde cu "bună dimineață, domnișoară".