Zilele astea, simt cum lumea se strânge în jurul meu. Mi se pare că toate oceanele se apropie ameninţător de felia mea de pământ şi nu mai am spaţiu, nu mai am timp să mă desfăşor. Pe măsură ce se întâmplă toate astea în jurul meu, în mintea mea e exact procesul opus. Totul se extinde, se împrăştie, ca o păşune lină pe care nu mai mişună nimic.
Numeroasele lucruri pe care le am de făcut mă inhibă. Nu mai am timp să citesc, să discut, să mai am acces la informaţii în vreun fel şi mă îndobitocesc încet. Zilele mi se par scurte şi nu mai am răbdare. Mă duc la culcare seara şi mă bucur că în sfârşit o să fie mâine. În fiecare zi mă gândesc la cât de bine e că o să vină un mâine. Trăiesc în viitor de câteva luni, privesc cu câteva luni înainte şi mă gândesc doar la cât de bine o să fie atunci când toate responsabilităţile astea multe o să mă lase în pace.
Realizez, însă, că nu o să mă lase în pace niciodată. După fiecare etapă din viaţa mea care o să se încheie, o să urmeze una şi mai amplă, o responsabilitate şi mai mare, un nivel de aşteptări şi mai înalt. Nu vreau să trăiesc mereu aşteptând vacanţă şi concediul, nu-mi surâde ideea de a aştepta câte un mâine în fiecare zi.
Am trecut prin toate clişeele din lume că să-mi dau seama cum să previn un viitor în felul asta şi m-am oprit la cel mai mare dintre clişee. Cât de stupid şi de supra-folosit ar părea, chiar se rezumă totul la a te bucură de lucrurile mici, pentru că pe cele mari nu o să le vezi niciodată în ansamblu. Chiar e vorba de micile minuni care se întâmplă pe lângă tine.
Mergeam cu autobuzul zilele trecute şi lângă mine era o doamnă care se tot chinuia să pună nişte hârtii în dosare. Din cât am tras cu ochiul, hârtiile erau toate legate de proiecte şcolare, de concursuri, de parteneriate. La un moment dat, m-a întrebat unde e o anumită staţie şi de acolo a început să povestească: e profesoară de mate, a terminat acelaşi liceu, caută loc de muncă în Iaşi că să fie mai aproape de fetiţa ei, divorţată de mulţi ani, greu că profesor în România, aduce mari satisfacţii, totuşi, meseria asta, nu mai are timp să facă matematică pe cont propriu, aşa cum poate ar fi dorit, "mult succes, fetiţă, şi alege înţelept". Asta e una dintre multele persoane lângă care am nimerit într-un fel sau altul şi care mi-au povestit crâmpeie din viaţa lor pentru că mai apoi să nu le mai văd niciodată.
La asta mă refer când mă gândesc la lucrurile mici de care trebuie să ne bucurăm. De la momentele în care găseşti câte un om care apare de nicăieri şi cu care empatizezi într-un fel sau altul, la momentele în care mângâi o pisică într-un parc, îţi cumperi o îngheţată într-o zi de martie, vorbeşti cu un copil despre planete sau găseşti 5 lei pe jos.
Poate la asta se rezumă tot, până la urmă. La căutat minuni, la găsit miracole. La lucruri mici. Sau mari... Totul stă în lentilele noastre.
Şi mă gândesc că, pe măsură ce se strânge lumea în jurul meu, rămâne doar ceea ce contează. Oricât de tare mă sufocă faptul că sunt prizoniera bacului sau a admiterii sau a altor lucruri pe care le am de făcut şi care îmi umplu timpul, realizez că pe lângă mine au rămas doar lucrurile de care am cu adevărat nevoie. Acum câteva luni, când era agitaţia cu războiul,vorbeam despre oamenii pe care o să-i luăm cu noi în autobuzul pe care o să-l furăm că să fugim pe ruşi. Zilele astea, totul se rezumă la cine rămâne pe insulă şi cine alege să înoate.
