duminică, 13 decembrie 2015

De treabă


Zilele astea am observat cât de greu îmi este să cer ajutor. Atât legat de profesori, cât și de colegi sau prieteni, simt  frică existențială care mă împiedică să întreb o dată un lucru pe care nu l-am înțeles, să cer o explicație sau să spun ce mă deranjează. Am realizat că, de-a lungul timpului, am dat peste atația oameni care mi-au tăiat-o scurt de fiecare dată, care m-au făcut să mă simt proastă fiindcă am mai cerut o explicație sau care m-au trimis la plimbare fiindcă n-au avut chef de tâmpeniile mele.
 
Într-o altă idee, mi-am dat seama cât de tare m-am schimbat eu în acest sens. Am crescut, mă apropii amenințător de o vârstă care cere o anumită schimbare de la mine, mă apropii de responsabilități serioase și de autonomie. Mă înfricoșează felul în care se schimbă oamenii de vârsta mea și realizez că schimbările lor pun o anumită presiune și pe mine. Pe măsură ce se restrânge dureros cercul meu de prieteni și dorința mea de a cunoaște oameni noi, realizez că niște lucruri majore sunt pe cale să se întâmple și că eu nu sunt aici că să le întâmpin.
 
 Revenind la ideea anterioară, realizez că acum nu mai sunt atât de impresionată de oamenii care mă privesc de sus. Nu mă mai fascinează aroganța și superioritatea și prefer oricând o vorbă bună unei remarci sarcastice. Am ajuns în punctul în care mintea mea rulează atât de solicitant în background, încât fiecare formă de sarcasm care ajunge la urechile mele mă blochează pentru câteva secunde, de parcă creierul meu ar avea prea multe pe cap ca să mai stea să decodeze și înțelesurile ascunse din spatele a ceea ce vor oamenii să-mi spună.
 
 După o viață întreagă de funcționari publici nervoși, de casieri lipsiți de chef, de secretare frustrate, de profesori înfricoșători, de vânzători care se uită urât, am ajuns la concluzia că pe lista mea cu "ce vreau de la oameni", a urcat pe primul loc "să fie de treabă". Am ajuns în punctul în care nici nu mă mai întreb dacă persoana respectivă e fals de treabă sau dacă  e cu adevărat bună, pur și simplu mă bucur că nu se uită urât, că nu mă ia peste picior sau că nu țipă la mine. Mai mult, mă îndrept așa de mult spre vârsta pensionării încât evit până și locurile în care e zgomot că să nu cumva să se gândească pe acolo vreunul să țipe la mine.
 
 Cred că toți cei care sunt angajații în poziții în care trebuie să lucreze cu oameni ar trebui să primească o primă de empatie. Să aibă un borcan cu bilețele unde să scrii "acest nene nu m-a privit ca pe un gunoi" sau "această tanti a fost umană". Pentru fiecare bilețel pozitiv, să le dea 3% în plus la salariu. Când eram în gimnaziu, era un portar la noi la școală care îmi răspundea mereu la salut cu "bună dimineață, domnișoară". Eram așa încântată că îmi spunea "domnișoară", încât zâmbeam tot drumul până la școală și treceam pe lângă el cu gura până urechi și îi ziceam de fiecare dată "bună dimineață!" de parcă ar fi fost ultima zi a lui.
 
 Oricât de clișeic ar suna, gesturile umane și vorbele frumoase sunt atât de rare, încât oamenii amabili devin adevărați eroi. Zilele astea mă întorc tot mai des la ce îmi spuneau ai mei când eram mică: "nu e frumos să vorbești urât" și "nu e frumos să fii răutăcios" și le dau din ce în ce mai multă dreptate pe măsură ce mă depărtez de vârsta aceea. încerc pe cât posibil să nu mă fac eu însămi vinovată de răutăcisme și observ că, dacă zâmbești destul de frumos, și cel mai urâcios dintre portari îți poate răspunde cu "bună dimineață, domnișoară".

marți, 20 octombrie 2015

Adeverinţele lungilor dezamăgiri

Am fost pusă în situaţia în care să fac cunoştiinţă cu infamele instituţii publice din România încă de pe la începutul liceului, de când tot culeg acte pentru burse diverse. De-a lungul timpului, am ajuns să ascult, să compar şi să savurez poveşti cu instituţii publice de la o grămadă surse din jurul meu, pentru că orice om care a  intrat vreodată în vreo primărie, poliţie, poştă, notariat sau oficiu fiscal, are cel puţin câte o poveste tragi-comică. Constanta comună este aceasta: ieşi pe uşă făcând cruce, înjurând şi pufnind în ras, nu neapărat în această ordine.

Povestea începe dimineaţa pe la 8 şi un pic, în respectabila localitate în care trăiesc, care, ca toate localităţile respectabile, are o primărie. Scopul nenorocit pentru care am intrat iar acolo, deşi mi-am promis că nu-i mai păşesc vreodată pragul, a fost o adeverinţă de venit. Urma ca la 9 să plec cu autobuzul pe care trebuia să-l iau din faţa primăriei.

Descriu sumar feţele fireşti care se conturează când intri acolo. Pipiţa blondă cu un pic prea mulţi dinţi care vor să evadeze dintre buzele cu un pic cam mult gloss şi care, în hăinuţa cu blăniţă şi în ghetuţele cu puf, nu pare să-şi umple ziua cu prea multe activităţi importante. Deşi n-avem de unde să ştim dacă albastrul care îi luminează faţă din când în când vine de la pagină de start de la facebook sau de la documentele de importantă vitală la care lucrează intens. N-avem de unde să ştim. În rest, e suficient să roteşti o singură dată privirea ca să vezi unu, doi, trei dinozauri care-şi ivesc capul de după monitoare. Aceeaşi dinozauri care au primit pachete cu cafea şi cutii cu ciocolată şpagă şi de la părinţii tăi, şi de la bunici, pentru că da, atât de dinozauri sunt şi da, treaba pe acolo aşa s-a desfăşurat dintotdeauna. Pe lângă asta, cel mai important de precizat şi singurul lucru care sare în ochi, de fapt, este sictirul. Eternul sictir. Eternele explicaţii şi justificări pentru cerinţe dintre cele mai simple.

     - Doamnă, am și eu nevoie de-un...
     - Da' la ce-ți trebuie?
     - Pai, la bursă...
     - Ce bursă? Esti studentă?
     - Da.
     - La ce facultate?
     - Informatică.
     - Da, bine. La contabilitate.

Aşa se desfăşoară. Pentru că scopul lor în viaţă este să te facă să simţi că tu îi deranjezi. Că te duci ca nesimţitul şi le ceri o favoare. Nu e de parcă ar fi plătiţi pentru asta. De parcă acesta ar fi serviciul lor. De parcă ei stau acolo făcând ceva important şi te duci tu ca dobitocul acolo şi le ceri adeverinţe. "Ce vrei tu, adeverinţă?" Pff, tanti. De parcă meseria ta nu e să-mi dai mie adeverinţe. De parcă ai avea altceva mai bun de făcut în momentul ăla şi în locul ăla şi eu vin acolo şi te întrerup din meseria ta, deşi ceea ce îţi cer eu să faci atunci când te întrerup e fix meseria ta.

 Întru la contabilitate  şi mi se spune că tanti care tre să-mi rezolve mie problema nu este şi că trebuie să-l aşteptăm pe un nene. Stau frumos afară şi mă uit în zare după fiecare nene. De abia pe la 9 vine şi cel pe care îl caut, cu cafeluţa în mâna, încet şi alene şi vum! pe lângă el trece şi autobuzul pe care-l aşteptam eu. Nu-i bai, îmi zic. Mai stai trei ore, îmi zic. Stimabilul trece pe lângă mine şi ceilalţi oameni de la rând şi întreabă dacă pe el îl aşteptăm. Pe dumneavoastră, zicem. La care, respectabilul, zâmbind tâmp şi şmecher într-un colţ de gură: "Păi şi dacă nu mai ajungeam?" În momentul acela faţa mi se contorsionează într-un zâmbet şi îmi dau seama că aventura a început.

Explic domnului ce vreau. Dă semne că ar înţelege. Începe să dea scroll. Dă scroll şi dă, şi dă, timp în care scriu un mesaj, mă uit la afișurile de pe pereţi, verific dacă mai plouă, mai scriu un mesaj, îmi dau seama că mi-e foame. El încă dă scroll. La un moment dat, când a găsit ce căuta, începe să tasteze. Din faţa lui, văd cum îşi deplasează încet degetul arătător peste taste, mişcându-şi buzele în tandem: N...E...G...R..U...T...U... În momentul în care am realizat că nea Gheorghiță mai repede de atât nu poate să scrie, mi-am dat seama pentru prima dată ce nume lung am. "Negrutu Ioana-Cristina", care trebuia scris de două ori, plus numele lui tata, plus data de azi, plus motivul pentru care se eliberează adeverinţa. Urmează un moment de calcul scurt: ok, încă 10 minute.

Dar fatalitate. Nea Gheorghiţă renunţă (pe bună dreptate) şi cheamă o altă domnişoară că să redacteze. Când să dea print, ups. "Zero la sută tuş, scrie aici", spune domnişoara. Pipiţa blondă de colo: nea Gheorghiţă, scutur-o puţin că îşi revine" (uite ce le știe, draga de ea). O scutură, da' nu-şi revine. Se pune adeverinţa pe stick, se merge în alt birou. Când să dea print, iar fatalitate: pică curentul. Deja râd în momentul asta. Bun, până la urmă vine curentul, iese hârtia, mergi acolo să o înregistreze, la primar să ţi-o semneze şi la secretar să-ţi pună ştampila. Scutur din cap ca să-mi revin după atâtea instrucţiuni consecutive, trec prin toţi paşii. Când să ies, o doamna care stătea la rând martoră spune: "domnişoară, şi fata mea a făcut dosar de bursă, şi vezi că-ţi trebuie adeverinţă  că nici dumitale ca student n-ai venit, nu numai părinţii tăi". Blesteme.

Înapoi la nea Gheorghiţă. Scot capul de după uşa lui şi-i zic, cu un zâmbet cât pot eu de larg: "hehe, ştiţi... Mai am nevoie de una... Una pentru mine, cum ar veni." Domnişoara care m-a salvat dată trecută mă scoate acum din gura lui nea Gheorghiţă, care încă nu-şi băuse cafeaua din cauza mea, "bată-le-ar să le bată de adeverinţe, că acuma vă trebuie la toţi".

În birou la salvatoare, "hai că am un model de când ţi-am făcut anul trecut". Şi dă-i iar cu scroll. Iar timp de introspecţie. Mi-e şi mai foame, a început iar să plouă, sigur nu mai prind niciun curs, nu mai întru niciodată aici în viața mea. Pârjoalele pe care mi le-a pus bunica pentru cămin nu numai că se adaugă la greutatea din rucsac care îmi creşte încet o scolioză mică, dar mai şi răspândesc un miros subtil şi îmbătătător de usturoi în birou, sigur duhneşte deja în toată primăria. Introspecţie întreruptă de domnişoară care, încă dând scroll, spune "vai, înnebunesc de draci până-l găsesc". Nu mă înnebuni. Măi, ce chestie. "Auzi, ai încercat cu Control+F? Să apeşi pe Ctrl şi pe F. Scrii acolo 'negrutu'". Cu stupoare, merge. Bun. Se rezolva şi asta. Dar, ca să vezi, acum imprimanta din birou de aici nu mergea şi, când mergem la calculatorul pipiței blonde ( nazal: "fată, da' vezi că imprimanta mea scoate cu dungi") - jur pe ce am mai scump că nu exagerez cu nimic - se ia iar curentul.

Ce să mai zici de fatalităţi. Vine curentul şi pretioasa adeverinţă merge şi ea la semnat, stamplilat şi înregistrat, pentru că după aia să o iau în viteză spre uşa ca nu cumva să intervină absolut orice în lumea asta care să mă facă să stau acolo vreun minut în plus. Afară mă uit la ceas: ora zece. O oră şi jumătate a durat. Mă uit la cele două bucăţi de hârtie de jumate de pagină fiecare şi îmi fac cruce (deşi n-am mai avut treabă cu doamne-doamne de mult), înjur (deşi sunt o domnişoară finuţă), şi încep să râd (deşi nici mirosul de usturoi, nici foamea, nici ploaia, nici următoarele câteva ore de aşteptat autobuzul nu îmi par amuzante). Povestea mea cu adeverinţe se încheie trist fix în ordinea asta. Dincolo de frustrări şi de motive şi de ilustrarea vreunei lecţii de viaţă, ceea ce am vrut eu să comentez aici e că, în tot sistemul acesta frumos, dacă există cea mai mică şansă să meargă ceva prost, o să meargă, şi că totul se desfăşoară exact că în bancurile cu Alinuța. Partea tragică e că de fiecare dată când păşeşti acolo, Alinuța eşti tu.

miercuri, 9 septembrie 2015

Eu n-am absolut nicio părere despre refugiaţi

 
   Să n-ai nicio părere e perfect normal. De fapt, contrar impulsului firesc al fiecăruia dintre noi, e chiar contraindicat să ai câte o părere de fiecare dată. Jur că, atunci când o să am foarte mulţi bani, o să construiesc câte o statuie fiecăruia dintre oamenii care au zis vreodată "dom'le, eu chiar n-am suficiente date ca să îmi fac o părere cu privire la situaţia aceasta".

    Totul a început dimineaţă. M-am trezit şi îmi începeam liniştită procesul de pierdere inutilă a timpului care avea să dureze nedefinit, proces căruia, ca de obicei, n-aveam de gând să mă împotrivesc. Bunica îmi zice: "6400". Mă uit nedumerită. "De imigranţi." Ha? "6400 primeşte România. Ăia te omoară, ăia îţi dau în cap. O să vezi." Ok. Bine, bunica. Unde ai auzit tu oare aşa informaţii? La biserică? Că despre asta discutaţi voi şi astfel de opinii emiteţi în biserică, în acel mirific loc al toleranţei, al convietuierii şi întrajutorării.

    Mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu am ştiut exact despre ce era vorba. Când am început să citesc pe tema asta, am avut sentimentul acela ciudat pe care îl am de fiecare dată când se petrece câte un eveniment major undeva în lume. Realizez că acestea sunt zile istorice, că evenimentele care au loc acum, zilele astea în care eu exist şi trăiesc, o să fie scrise la un moment dat în manuale de istorie şi că profesori o să le predea la şcoală. Sentimentul acesta e ciudat pentru că îmi da impresia că treburile astea ar trebui să mă privească. Că ar trebui, cel puţin, să ştiu despre ce e vorba. Poate asta este o formă de aroganţă umană. Faptul că ne acordăm importanţa de a ne informa cu privire la ce se întâmplă în lume nu înseamnă că face vreo diferenţa de orice fel faptul că noi ştim sau nu. Cu atât mai mult nu contează dacă avem o opinie despre asta, pentru că, cu excepţia situaţiei în care suntem oameni de ştiinţă sau figuri politice importante, sunt maxim zece oameni care o să dea doi bani pe ceea ce credem noi.

   Revenind la situaţia în cauză. Treaba stă cam aşa, din câte am înţeles: forţele militare ruse au ajuns în Siria şi au înfiinţat o bază de operare pe lângă Damasc. Pe lângă asta, în proximitate se desfăşoară războaiele din Orientul Mijlociu, războiul civil din Libia şi situaţia în general instabilă din acea zona a lumii. Toate lucrurile astea i-au determinat pe cetăţeni ai Siriei (şi nu numai) să caute azil politic în Europa. Faptul că o masă aşa mare de oameni s-a hotărât la un moment dat, pur şi simplu, să-şi ia lumea în cap şi s-o ia frumos în nord că să caute o viaţă mai bună, lăsând în spate absolut tot ce au au şi orice urmă de stabilitate, pare enorm. O parte au luat-o pe mare şi au traversat Mediterana spre Italia. O parte au mers pe jos pe uscat, îndreptându-se, preponderent, spre Germania. Am auzit cazuri în care aceşti oameni strângeau bani luni întregi pentru a plăti grupări de traficanţi de persoane să-i transporte în Europa.

    Anul acesta, am auzit cuvântul "solidaritate" peste tot, ceea ce vrea să însemne că UE e dispusă să-i ajute toţi aceşti oameni. Pentru cei mai mulţi dintre cei care fug, destinaţia finală este Germania, Austria sau alte state dezvoltate. Cu toate acestea, exact statele bogate, care ar avea posibilitatea să primească refugiaţi, sunt cele mai retincente la această idee.

   Motivele pentru care aceşti oameni nu-şi vor găsi locul în multe dintre ţările europene sunt diverse. De la afirmaţii de genul celei a bunicii mele, la diferenţele de religie şi mentalitate, la diferenţele rasiale, la frici legate de integrarea lor în societate, până la diverse teorii ale conspiraţiei dintre cele mai spectaculoase. Cea mai  bombastică teorie pe care am auzit-o spunea că "fiecare musulman care intră în Europa este un soldat în plus pentru Statul Islamic", că "în curând va începe bătălia pentru controlul Europei, iar islamiştii vor învinge" şi că "ne vor judecă generaţiile următoare care nu vor înţelege de ce am acceptat să fim invadaţi fără să mişcăm un deget pentru a ne apară". Că să vezi chestie. Aşa suntem noi, mai laşi şi mai fraieri, dragi copii. Aşa cum au fost şi generaţiile de dinaintea noastră care au lăsat lucrurile să se întâmple pentru că de aşa natură era contextul atunci. Eu, cel puţin, promit că n-o să mişc niciun deget când o să mă judecaţi. Dacă o să fiu moartă până atunci, o să îmi fie cu atât mai uşor.

    De asemenea, mai sunt şi motivele care au sens. Pe de o parte, există ideea în care cei care ar veni la noi în ţară ar reprezenta forţă de muncă benefică. Doar că nu prea de forţă de muncă ducem noi lipsă, ci de locuri de muncă. Nici pe rromi nu am reuşit să-i integrăm, şi ei sunt cu noi de multă vreme. Religia lor ar mai reprezenta o problema, dar probabil nimic imposibil, având în vedere faptul că există moschei cam în toate oraşele. Probabil problema cu adevărat reală e că o să fie văzuţi mereu că nişte intruşi, chestie pe care probabil şi-au asumat-o când au ales să-şi lase în urmă ţară de baştină.

   Aşadar, din toate motivele de mai sus şi din cauza că situaţia e atât de duală şi de alambicată, nu văd cum ai putea să ai o părere aşa, pur şi simplu. Oricât de de dreapta ai fi, în situaţia asta sunt pur şi simplu prea multe de înţeles, şi e important să nu pierdem din calcul faptul că ceea ce vedem este doar ceea ce ni se arată, aşa că nici televiziunile, nici ce mai scrie pe internet nu prezintă imaginea de ansamblu. În sensul asta, poate e la fel de probabilă şi teoria cu invazia islamică şi războiul religios, cât şi teoria în care oamenii doar caută un loc care să-şi ia viaţa de la capăt.

     Înapoi la păreri, totuşi, recunosc că mereu mi-am dorit să fiu una din figurile acelea la care toată lumea merge ca să-i ceară sfaturi. Care are o părere solidă despre orice, care e informată, care e privită că un reper moral şi pe care lumea o ia în serios. Ştiu că nu sunt aşa, însă, şi că mai am mult până acolo.

     Teoretic, felul în care nouă ni se formează opinii despre lucruri ne ajută să le stocăm mai uşor în memorie. Procesul de formare a opiniei e în mare parte involuntar şi e influenţat de o grămadă de factori externi. În mare parte, se formează prin compararea situaţiei în care te afli cu evenimente anterioare din viaţa ta. Pe baza acestei comparaţii, formezi o poziţie relativ la subiectul analizat. Acum, deviind puţin de la subiect, observ că, personal, pe măsură ce avansez în vârstă, mi-e din ce în ce mai greu să îmi formez opinii puternice cu privire la lucrurile din jurul meu. Tind să combat sau să susţin înfocat ceva doar dacă am o înţelegere mai profundă a acelui fenomen. Astfel, extrapolând, e perfect normal să pară dificil să-ţi formezi o opinie asupra unui subiect care te depăşeşte sau care are pur şi simplu prea multe probleme de atins. Pe măsură ce îmbătrâneşti, ţi-e mai uşor să realizezi ce subiect e prea complicat şi prea delicat. În sensul asta, opiniile puternice şi gratuite în subiecte prea complicate denotă ignoranţa.

   Sunt sincer interesată de ce întorsătură o să ia lucrurile şi de ce o să se schimbe în situaţia asta. Sunt atât de multe lucruri care nu se aliniază, pe care nu le ştim sau care nu ni se arată încât, în momentul asta, nu pot decât să zic că habar n-am, că nu am suficiente date că să-mi formez o părere şi să aştept ziua în care o să-mi ridic singură o statuie pentru asta.

vineri, 4 septembrie 2015

Pereţi de hârtie

Imediat după ce te trezeşti, preţ de câteva secunde, te afli la acea graniţă dintre vis şi realitate in care nimic din ceea ce vezi nu e delimitat prin tuşe groase. Liniile sunt difuze, se întretaie, se suprapun, luminile sunt calde. Corpul, pe care îl simţi greoi şi amorţit, e cuprins de o furnicătură moale care se împrăştie mărunt în toate membrele şi care se termină scurt într-un căscat.

Lui Luca nu i-a plăcut niciodată să doarmă. Cât fusese tânar, zilele şi nopţile se alergau între ele, nereuşind să se prindă din urma, iar el le urma fuga nebună într-o frenezie a muncii şi a lucrurilor pe care le avea tot timpul de făcut. În ultimii ani, însă, era din ce în ce mai moleşit. Petrecea zile întregi în pat, cu draperiile trase, ca într-un desfrâu prelungit al somnului care venea ca o răsplată firească după ani întregi de nesomn.

 În dimineaţa aceasta, totuşi, nu mai deschise ochii pentru a vedea, ca de obicei, penumbra din cameră şi nici tavanul alb nu i se mai păru cunoscut. Se ridică în capul oaselor. Bărbatul trecuse demult de al şaptelea deceniu din viaţă, aşa că fiecare dimineaţă aducea după ea, de obicei, o serie întreagă de  dureri de oase, de înţepături şi de furnicături care se declanşau unele pe altele. De data asta nu-l durea nimic. Cercetă îndelung pereţii şi tavanul şi nimic nu i se păru cunoscut. Se gândi că încă visează. Pe geam se profila soarele blând al dimineţii şi un oraş straniu, plin cu blocuri lunguieţe de câte zece etaje, construite de sus până jos din hârtie. Bătrânul fusese  arhitect la vremea lui, şi încă unul bun, şi pentru el era normal să vadă în timpul nopţii clădiri sau  desene pe care le avea de făcut pentru a doua zi. Oraşul de hârtie, totuşi, nu fusese niciodată parte din portofoliul lui.

 Luca se apropie de fereastră şi cercetă mai îndeaproape oraşul acela ciudat. Întoarse privirea şi observă că şi pereţii clădirii în care se află erau subţiri, aproape străvezii, fabricaţi dintr-o hârtie groasă, iar tavanul şi podeaua erau din carton. Camera în care se afla acum se afla şi ea la ultimul etaj al unui astfel de bloc, iar singurul mod de a ieşi din încăpere era pe scările care coborau.
 Bătrânul arhitect coborî încet pe scări, ţinându-se de balustrada din carton. Auzi glasuri familiare din camerele care se răsfirau pe holul uriaş. Intră în prima camera şi fu lovit de un peisaj cunoscut: festivitatea de absolvire a nepotului său de anul trecut. Îl văzu pe acesta, stângaci şi emoţionat pe podium, cu toca prea mică şi cu roba prea mare. Îşi văzu fiica în public, mama băiatului. Deodată se încruntă şi se uită mai atent. Se văzu şi pe sine în public, chiar lângă fiica sa; îşi recunscuse chelia lucioasă şi părul alb de pe tâmple. Deja visul i se păru deplasat. Ieşi tulburat din încăpere şi începu să se pişte, să se ciupească – doar-doar îşi va reveni, însă nu simţea durere. Deodată se auzi zvon dintr-o altă cameră, aflată în celălalt capăt al holului. Acolo intră şi văzu o altă imagine familiară: înmormântarea colegului sau de facultate, eveniment la care participase tot la începutul anului trecut. Acel coleg îi fusese cel mai bun prieten mulţi ani după terminarea anilor de studenţie. Prima lui iubire, primele lui examene, primele lui restanţe, primul său loc de muncă îşi legau imaginea de cea a prietenului sau, care fusese martor activ la toate acestea.  În acest punct, bărbatul ieşi din încăpere şi deveni deja intrigat. Mai coborî un etaj şi dădu de un alt hol lung. Intră în încăperea din capătul holului şi găsi acolo partida de pescuit cu fiul său care avusese loc cu doi înainte. Într-o altă camera, se văzu pe sine, pe patul de spital.

Mai confuz că niciodată, bătrânul deschise uşi după uşi şi văzu o multitudine de scene din trecutul său, unele dragi, altele dureroase, altele nesemnificative. Luca începu să alerge în jos pe scări, oprindu-se aleatoriu la câte un etaj. Zăbovi preţ de jumătate de oră la nunta fiicei sale, la primul meci de baschet ale nepotului sau, la întoarcerea din armată a fiului cel mic.

Înmormântarea soţiei sale fu cea mai dureroase scenă din câte a văzut. Chipul cald al femeii pe care a iubit-o i-a rămas drag până în ultimul ceas. Felul în care zâmbetul ei lumina încăperea şi îi descreţea fruntea i-a amintit de cei patruzeci de ani petrecuţi lângă cea căreia nu a reuşit niciodată să îi deseneze un portret, deşi a încercat în numeroase rânduri. Nu putea să-i redea luminile din privir, liniştea frunţii sau părul care a albit odată cu al lui.

Ajunse la ziua în care s-a pensionat, în care îşi culesese, cu inima strânsă, toate dosarele de pe birou şi le pusese într-o cutie, ziua în care îşi ascuţise pentru ultima oară creioanele, îşi schimbase minele şi îşi închisese blocul de desen, pentru că mai apoi să le pună şi pe acelea în cutie şi să nu mai deseneze niciodată.

Trecu cu lacrimi în ochi prin anii în care stătuse aplecat deasupra planşei, privind prin ochelarii cu lentile groase, în biroul din care nu ieşea uneori zile întregi. Privi la copiii lui care se jucau afară şi cu care petrecuse poate prea puţin timp.

Ajunse la ziua în care şi-a cunoscut nevasta, la prima sa clădire, la primii bani câştigaţi şi la anii frumoşi şi grei în care trăise îmbătat de planuri de viitor. Anii în care se proiecta pe sine. Pereţii străvezii ai clădirii păreau acum mai opaci, iar, când se apropie de fereastră, Luca văzu că soarele nu mai  împrăştia lumina blândă a dimineţii, ci răspândea căldura apăsătoare a unei după-amiezi de vară.
De acum, el nu mai alergă pe scări. Ajunse la perioada sa de studenţie, la absolvire, la anii de liceu. Se opri asupra imaginii naive a tânărului cu bucle greoaie şi cafenii care descoperea care visa la faimă, care citea carte după carte şi care contura o încăpăţânare şi un simt al perfecţionismului incurabil, principalii pivoţi ai destinului său de mai târziu. Pe măsură ce regăsea imaginea mamei sale, mergea din ce în ce mai încet. Corpul începu să îi fie pătruns de o moleşeală plăcută; afară soarele se îndrepta spre linia orizontului, ascunzându-se în spatele oraşului de hârtie. Dădu de faţa somnoroasă a copilului care a fost şi de imaginea clară a mamei, care îl mângâia mereu pe cap dimineaţă, înainte de şcoală.

Pe măsură ce cobora, bărbatul obosea şi vedea, privind în jos, că se află tot mai aproape de parter. Anii de grădiniţă fură succedaţi de imaginea unui bebeluş bucălat, cu ochi căprui şi mari şi cu părul rar. Ajunse la primul etaj, unde se auzeau ţipete de copii şi unde apăreau infirmiere şi doctori.

Jos, Luca nu găsi nicio uşă care să ducă afară, spre celelalte blocuri de hârtie. Se aşeză pe jos, respirând greoi, îşi strânse picioarele şi închise ochii. Blocul de beton se cutremură. Propriei sale vieţi, care acum era materială şi care lua formă în beton şi fier forjat în locul cartonului şi al hârtiei, i se îndepărtau pe rând schelele şi, pe măsură ce Luca păşea spre nefiinţă, trona masivă şi impunătoare în bătaia soarelui în mijlocul oraşului de hârtie. 

miercuri, 19 august 2015

Copilul cu fluturi

       Deschid ochii şi întorc capul spre fereastră. O ploaie măruntă se prelinge pe geamuri, iar camera e acoperită de lumina gri a unei dimineţi de toamnă. Visasem că sunt într-un tren şi mă gândeam că, daca o să adorm la loc, o să plouă şi în visul meu. De asemenea, probabil în visul meu o sa fie şi noapte, pentru că ploile sunt mai frumoase noaptea. Încă o zi condamnată, ma gândeam, pentru că în zilele cu ploaie nu pot să fac nimic. În amorţeala de afară se dizolvă inerţie de care nu reuşesc niciodată să scap, aşa că în zilele cu ploaie îmi târăsc încet corpul dintr-un colţ în celălalt precum un căţel care se teme de tunete.

     Mă întorc şi văd lângă mine copilul frumos, cu părul lung împrăştiat pe pernă şi cu picioarele strânse la piept. Atunci când sunt bolnavi, copiii sunt fascinanţi. Chiar şi o simplă raceala poate să ii faca moi si cuminti, sa te roage sa stai langa ei pana adorm si sa ii invelesti pana dimineata, privindu-i in singurele momente in care stau locului, catifelati si linistiti, respirand moale si oftand din cand in cand ca un om batran.

     Il dau parul dupa ureche, iar copilul saten deschide ochii mari brodati cu gene lungi si cu cearcane permanente. "Cristina, nu dormi?" ma intreaba copilul cald, care se intinde ca o pisica si care, fara sa astepte raspuns la intrebare, se culca inapoi, strangandu-si bratele sub obraz. 

    Inca ploua si inca e sase dimineata. Copilul saten doarme langa mine, iar eu ma mut mai aproape de locul ei cald. Copiii ar trebui sa ramana mereu la 10 ani. Cele mai frumoase descoperiri si cele mai complexe intrebari apar la varsta asta. Dileme de om matur incep sa rasara in capsoarele rotunde, jocurile lor incep sa capete intriga iar povestile, deodata, trebuie sa fie pline de talc. Miscarile lor de pisici vin la pachet cu fetele lor netede si elastice, care aduc a toamna si a struguri verzi. Coditele lor impletite, praful de pe strada, ghiozdanele, caietele, prima zi de scoala. Ciorapii rupti in genunchi, ochii rosii de plans, miros de crizanteme, ciocolata, hohote de ras si zambete complice. 

     Orice varsta care trece de 10 ani e de prisos. Cum ii opresti sa mai creasca? Cum ii faci sa ramana pentru totdeauna la 10 ani, cu ochi caprui si mari in care incep toate minunile lumii?  Ma intreb si eu acum, precum batranul chinez din visul cu fluturele: de unde pot sa stiu eu ca lumea asta nu e toata visul copilului frumos si saten de langa mine, care ofteaza din cand in cand si in ai carui ochi incep misterele lumii vii? Cum pot sa fiu eu  sigura acum ca trenul din visul meu, cu noaptea si cu ploaia lui, nu este, la randul sau, decat un joc in visul sora-mii? 

    Ploaia s-a oprit si acum e sase jumatate. Poate nu e o zi atat de condamnata la urma urmei, imi zic, si ma intorc spre copilul saten si il invelesc. Deschide o clipa ochii, cat sa imi zambeasca si ne intoarcem amandoua, eu la visul meu, unde noptile sunt mai frumoase in tren, iar ea la visul ei, unde era acelasi fluture si aceeasi lume intreaga.

marți, 28 iulie 2015

Zile cu nisip

   În ultimele zile, n-am făcut nimic. Orele au trecut în paradă, iar eu am stat cu bărbia pe palme şi m-am uitat la ele cum defilează pe masă. Săreau încet din ceas şi făceau o tumbă pe covor pentru ca mai apoi să salute, să îşi strige numele şi să sară înapoi în ceas. Secundarul, cu pălărie pe cap şi cu bagheta în mâna, le ţinea cadenţa, iar ele îşi urmau neîntrerupte traiectoria. Făceau acelaşi lucru în acelaşi ritm mereu, fără să le pese că le urmăresc. Niciodată n-am avut curaj să o opresc măcar pe una, să o salut şi să o întreb unde se duce. Aş fi creat o busculadă generală, toate orele mici şi rotunde s-ar ciocni una de alta, secundarul ar începe să ţipe, iar timpul s-ar opri că să-mi răspundă mie la întrebare. În fond, la  ce mă ajută să ştiu? Aşa că las orele să-şi vadă de mărşăluit, dar le interzic să mai defileze pe masa mea. Să se ducă sub masă. Măcar să nu le mai văd.

    În ultimele zile în care nu mi-am schimbat nici măcar poziţia pe scaun, m-am gândit mult la schimbare. Schimbarea la oameni e un fenomen ciudat. Rareori oamenii sunt vizibil diferiţi de o zi la alta sau de la an la an atunci când nu se întâmplă lucruri majore în viaţa lor. Paradoxal, schimbarea vine şi de la granule de nisip care mistuiesc  şi erodează, şi de la pietre mari care lovesc şi mută din loc.

   Ca oameni, nu rămânem în aceeaşi componenţă fizică de-a lungul timpului. Celulele din corpul nostru se reînnoiesc  odată la câţiva ani, iar întregul nostru mecanism de funcţionare fiziologic sau psihologic se modifică câte puţin de la moment la moment.   În acest sens, în intervalul în care o celulă din corpul nostru pleacă şi altă se crează – în intervalul acela se produc marile schimbări. Atunci  ultima granulă de nisip înclină balanţa, atunci piatra se mută de la locul ei, atunci mai căpătăm o convingere, mai deprindem un obicei, mai naştem o idee.

    Aceste lucruri se întâmplă constant şi continuu. Se întâmplă şi când nu avem curent şi ne vine să facem curăţenie. Se întâmplă şi atunci când nu ieşim din casă câte o săptămâna. Cel mai mult se întâmplă atunci când în viaţă noastră apar perioade seci şi searbăde în care nu se întâmplă de fapt nimic. Perioadele acestea sunt de multe ori foarte bune pentru noi. Cu toată apatia, cu toată goliciunea şi cu toată apăsarea lor, perioadele astea  sunt firele de nisip. Sunt abrazive şi uscate ca o piatră ponce, sunt înţepătoare şi ne apasă.

  În zilele că astea eliminăm celule moarte. În zile că astea ne bate soarele în cap şi ne e cald şi visăm la locuri în care să mergem fără să ne luăm şi pe noi. La pietre mari care să lovească şi să  mute din loc.

  Eu mă întorc la urmărit ore şi la numărat fire de nisip. Mă întorc la celulele mele moarte şi la poziţia mea pe scaun. În zile că astea, trebuie să fii cuminte şi să aştepţi. Aştept pietre mari şi valuri şi soarele care o să apună şi nu o să mă mai bată în cap. Tic-tac, secundarul are pălărie şi o baghetă.

sâmbătă, 11 iulie 2015

BAC 2015, pentru ultima oară

Odată cu punctul de la sfârşitul acestui articol, acestea o să fie ultimele cuvinte pe care vreau să le mai zic vreodată legat de bac. Aşa, ca să se încheie ritualic. Fiindcă m-am săturat şi fiindcă mi-e silă şi fiindcă s-a terminat de tot.

Nu e mare lucru bac-ul în sine şi probabil nu pot să mai zic eu acuma nimic nou, nimic din ce au mai zis alţii înaintea mea sau din ce o să mai zică după mine. Am dreptul, totuşi, chiar obligaţia, simt eu, să las câteva rânduri pentru alţii care or vrea să înveţe ceva din greşelile mele. Pentru cine are ochi să vadă, vorba vine.

Acuma vreo doi ani, am auzit pe cineva zicând că “bac-ul e o frecţie”. Adică e degeaba, cum s-ar zice. Cu inocenţa  clasei a 10-a şi cu egocentrismul, aroganţa şi autosuficienţa de care dădeam dovadă la 17 ani şi  care (sper că) s-au diminuat între timp, am fost foarte indignată de individul care a îndrăznit să afirme că examenul maturităţii, pragul de trecere, diferenţa dintre copii şi oameni mari e văzută că o chesiune infirmă şi neimportantă. Cum îndrăzneşte? Ce ştie el?

Fast-forward câțiva ani, acuma câteva luni eram şi mai indignată. Mă simţeam înşelată şi gata să dezvălui teoria conspiraţiei: de ce nu mi-a zis nimeni într-a 9-a că tot liceul se rezumă la bac? De ce nu mi-a zis nimeni că numai bac-ul contează şi că toate încercările mele cretine de a lua 10 la toate materiile şi de a avea premii peste premii n-o să valoreze 2 bani la sfârşitul liceului? De ce n-a stat nimeni să-mi explice: “fată hăi, nu-ţi trebuie 10 la religie şi la muzică, lasă referatele şi proiectele de grup, nu trebuie ca fix profa aia care se uită urât la tine să te placă doar pentru că aşa vrei tu, şi nu o să te placă oricât de mult ţi-ai da silinţa la inutila ei de oră”? 

După aia mi-am amintit că poate au fost câțiva oameni care mi-au zis asta. Poate chiar destul de mulţi. Şi că poate dacă mi-aş fi băgat indignarea în fund, aş fi înţeles mai multe de la anii ăştia şi poate chiar ceva care să-mi şi folosească. Pe fondul aceleiaşi aroganţe a vârstei, mi-am dat seama că oricum n-aş fi ascultat pe nimeni şi că aş fi luptat cu aceleaşi mori de vânt pentru aceleaşi rezultate pe care le-am sondat fix ca să-mi gâdile orgoliul şi să-mi zică cineva din complezenţă câte un bravo, să-mi dea o diplomă şi să mă trimită acasă.

Acum că pot să trag o linie, îmi dau seama că sunt multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare de la anii ăştia: am cunoscut mulţi oameni minunaţi de care m-aş ataşat în mod autentic, am ajuns să înţeleg care lucruri sunt de apreciat la un om şi care nu, am găsit mentori şi am făcut greşeli pe care le-am repetat iar şi iar doar că să înţeleg că nu sunt greşite niciun pic. 
Dar sunt şi multe lucruri pe care le regret. Regret că n-am luptat mai mult pentru olimpiade. Acolo chiar am învăţat lucruri importante. N-am făcut eu mare brânză la niciunele, n-am ajuns la nicio naţională, dar am înţeles cum se simte gustul performanţei. Am învăţat să îmi placă să muncesc şi, oricât de proletcultist şi de comunist ar suna, să înţeleg valoarea muncii, satisfacţia unui rezultat şi ambiţia în cea mai constructivă formă; am învăţat să îmi placă să muncesc. Pentru mine, asta e mare lucru şi respect sincer când văd în alţii astfel de porniri. Asta pentru că trăim într-o lume care converge încet spre lene şi spre comoditate şi tot ceea ce vine facil şi gratuit şi de la alţii. Sau poate e doar ţara de vină. Dar asta e altă discuţie.
Un alt regret de al meu e că nu m-am chinuit să iau mai multe informaţii de la oamenii care erau dispuşi să mi le ofere. Mi-e ciudă că n-am înţeles fizica, de exemplu. Că nu m-am străduit să înţeleg fizică. Că nu mi-am bătut capul să înţeleg măcar 20% din chinezăriile alea de formule şi că toate lucrurile pe care le ştiu şi pe care le-am prins probabil din zbor, cel mai sigur nu le ştiu bine. Acelaşi lucru cu matematica, despre care am avut revelaţii doar spre final, sau despre chimie. 

Lăsând regretele la o parte şi revenind la bac, pot să punctez nişte chestii care fie m-au enervat, fie m-au frustrat, dar care, în final, m-au învăţat câte ceva. După cum spunea un coleg, bacul a fost examenul maturităţii în sensul că m-a făcut să înţeleg că trebuie să accepţi ideea că de multe ori, munca pe care o să faci nu o să fie răsplătită pe măsură. Că cineva o să-şi bată joc doar aşa, pur şi simplu, pentru că se poate.  Că eşti matur doar atunci când, pentru a mia oară, taci şi înghiţi şi înţelegi că singura valoare care trebuie recunoscută e doar aia pe care o ai tu în capul tău despre tine. Asta e clişeul zilei şi asta e realitatea.

Într-o lumina mai pozitivă, am înţeles că creierul meu e plastic. Că pot să memorez al naibii de multe şi că pot să înţeleg concepte şi să corelez informaţii specifice, complicate, de nişă, lucruri pe care nu ştiam că pot să le fac la capacitatea asta. De asemenea, mi-am dat seama că sunt chestii tare ciudate în care poți să găsești plăcere. Eu nu voiam decât ca, după bac, să dorm trei zile şi să stau şi să privesc în gol la un perete doar aşa, pur şi simplu, pentru că pot şi pentru că am timp. Şi asta am făcut. Şi mi-a plăcut fiecare secundă. 

În aceeaşi idee, am înţeles că cu aceeaşi obedienţă cu care am încercat să iau cele mai mari medii şi să fiu pe placul tuturor tot liceul am închis gura şi am acceptat şi nota de la bac. Nu mi-a convenit cât am luat la Română, da’ asta e. Cu cine să te baţi? Nu mi-au convenit nici subiectele prea uşoare care s-au dat şi care m-au făcut să simt că toate orele pe care le-am petrecut rezolvând subiecte grele au fost degeaba. Nu mi-a convenit nici să văd că diferenţele de note de la  contestaţii au fost deplasate, ca multe declaraţii şi multe acte ale celor implicaţi. Nu în ultimul rând, nu mi-a convenit nici să văd cum a crescut “şocant” promovabilitatea la bac anul asta. Cum interesele ca lucrul acesta să se întâmple au fost de ordin politic şi cum noi, fiecare în parte, am avut un rol micuţ-micuţ de jucat pe o scenă care ne depăşeşte şi care nu ne priveşte. Dar din nou. Cu cine să te baţi? Suntem un fel de Cetăţeni turmentaţi în marile alegereri ale Educației.

Mai am un lucru de punctat şi închei. Către toţi cei care au de declarat cât de penibile sunt generaţiile astea şi cât de jenante sunt rezultatele noastre şi cât de mare dezamăgire suntem noi: v-aţi gândit că poate diferenţa dintre notele voastre şi  notele noastre vine din faptul că noi chiar n-am copiat? Că noi n-am avut cum să fentăm mare lucru şi că, spre deosebire de generaţiile de înainte de 2011, alea fără camere de supravegheat, noi chiar am muncit pe bune şi pe cont propriu?

Închei aici pledoaria asta care poate n-are cap şi n-are coadă şi care vine pe fondul unui an în care s-au întâmplat prea multe. Ce-a fost corect şi ce n-a fost corect nu ţine de mine să diferenţiez. Nu ţine de nimeni. Îmi cer scuze pentru nuanţele de frustrare de mai sus şi pentru faptul că, poate cu aceeaşi autosuficienţă, mi-am permis să-mi dau cu părerea. 

Concluzia e că s-a încheiat capitolul unul şi că am învăţat. Nu mai ţin minte multe din programa de bac, dar nu asta e ideea. Am învăţat cum, ca de fiecare dată, trebuie să găsesc singură o concluzie de tras din ceea ce mi se întâmplă, am învăţat să mă resemnez cu o idee şi să înţeleg că unele lucruri nu mai au rost după un punct. Aşa cum nu mai au rost  niciun fel de discuţii legate de bac de acum înainte.

Mai împărtășesc încă ceva omenirii și după aia mă retrag în penumbra ca un Martin Luther King ce sunt. În lumea asta sunt doua tipuri de vară: vara de înainte de bac și vara de după bac. Vara de după bac are gust de lecții învățate, de toci, de robe, de contestații și de întelepciune. Felicitări, dragi colegi! Doar voi stiți ce rezultate vă onorează de fapt și doar asta contează.


sâmbătă, 13 iunie 2015

Despre egalitate, păr și degenerare

   Acum câteva luni, am decis să nu mai scriu nimic până la bac, fiindcă mă simt vinovată de fiecare dată când fac altceva decât să învăț. Adică tot timpul. Adică vinovăţia a devenit o constantă a existenţei mele în ultimele luni. Despre altceva voiam să vorbesc, cu toate acestea, de plâns oricum mă plâng în tot restul timpului tuturor celor din jur.

   Nu prea sunt în contact cu actualitatea în perioada asta din toate motivele la care m-am referit mai sus. În rarele momente când deschid televizorul sau întru pe vreun site de ştiri, rămân tare surprinsă de ceea ce e de văzut în ţară şi în lume. Câte un nene care voia să fie preşedinte şi care acuma are foarte multe explicaţii de dat, vreo 17. Un alt nene care era cică primar şi acuma nu e decât îndrăgostit. (Nu-s eu în măsură să fac analiză politică, deja-s prea mulţi care fac asta; voiam doar să mă dau informată).

   Mă gândesc că e firesc, totuşi, sunt evenimente izolate, ce mă priveşte pe mine, întoarce-te la învăţat. Apar însă lucruri la care nu poţi să nu comentezi. Rămâi crucit, prostit, stupefiat şi încă vreo două sinonime. În sensul ăsta, am tot dat zilele astea, peste tot pe net (aici, aici sau aici), peste ultimul "trend" al verii: femei care vor sa-si celebreze feminitatea si sa-si imbratiseze naturaletea prin parul de la subrat. Pe care-l lasă lung. Și îl colorează. Roz.

  Eu nu sunt feministă. Pornirile mele din momentele în care mă simt nedreptăţită vin din faptul că sunt încăpăţânată şi independentă şi se întâmplă să fiu şi fată. Atât. Nu cred că între sexe ar trebui să fie egalitate în toate sensurile pentru că nu e firesc să fie. Egalitatea completă ar trebui să existe doar în drepturi (idealist vorbind). Femeile diferă de bărbaţi prin structura corporală, prin skill-uri, prin atribute, prin atuu-uri şi lista poate continua. Chiar dacă un bărbat poate educa cu succes un copil, asta nu face mai puţin valabil faptul că femeile au fost proiectate să facă acest lucru şi-l fac, în general, mai frecvent şi mai bine. Chiar dacă o femeie poate construi cu succes un gard, asta nu schimbă faptul că un bărbat o să îl construiască mereu mai bine. Pentru că... Nu ştiu. Din motive.

    Dar nu la asta voiam să ajung. Voiam să ajung la ideea că prin astfel de manifestări triviale, dizgraţioase, puerile precum celebrarea feminităţii prin părul de la subraţ, este ilustrată o valoare care se degradează. Feminitatea în sine, cu toate aspectele care o definesc, degenerează efectiv şi pierde din vedere însuşi ceea ce o defineşte şi o face importantă.

    Ca să nu creez interpretări, prin degenerare mă refer la transformarea unui set de componente ale unui anumit fenomen, evoluţia acestora spre negativ, spre neobişnuit, spre ilogic. Şi ideea de masculinitate s-a transformat mult în ultimele decenii. De asemenea, ideea de familie, de copilărie, de cultură, de educaţie. Toate s-au dus cu valul. Care a luat şi calul. Ceea ce e supărător e că nu avem de unde să ştim. Poate şi generaţiile anterioare nouă ne considerau degeneraţi pe noi, poate n-avem niciun cuvânt de spus în evoluţia firească a societăţii.

   Cu toate acestea, şi revenind la femei, mă gândesc că poate ar fi mai bine să îmbrăţişeze alte lucruri. Nu naturaleţea şi nu în felul asta.  (Ca paranteză, mi se pare ipocrit că vor să celebreze frumuseţea naturală, dar se machiază în continuare. Machiajul fiind perfect natural, de altfel). Un aspect de îmbrăţişat ar fi autoeducarea. Se dau prea multe sute de lei pe fonduri de ten scumpe şi se pune mâna pe prea puţine cărţi. Se fac prea multe selfie-uri şi se numără prea puţine idei originale. Prea multe investiţii în cum arătăm şi prea puţine pe ce avem de spus. Alergăm după atenţie din motive dintre cele mai stupide şi ne pierdem din esenţă, neştiind să mai facem lucrurile care ne fac speciale şi importante şi unice şi oricum aţi vrea să o spuneţi: să fim fiinţe calde şi bune care-s capabile să aibă o familie la un moment dat, să fim plăcute la înfăţişare, să avem câte ceva de spus măcar câteodată, să fim stabile emoţional. Cerinţe minime, decente, dar cam rare. Faptul că ne dorim să fim puternice şi independente nu e un lucru rău, ci dimpotrivă. Dar nu trebuie să ne schimbăm direcţia din motivele astea. Nu trebuie să ne ducem şi noi cu valul.

   În fine, ceea ce am vrut să zic este că nu merită să ne vindem integritatea pentru atenţie. Nu trebuie să încercăm din greu să spargem tiparele că să celebrăm frumuseţea. Egalitatea vine din a fi dispusă să munceşti şi să-ţi foloseşti toate resursele. Frumuseţea vine din prezenţa de spirit, din stabilitate emoţională şi echilibru fizic şi mental. Naturaleţea trebuie celebrată prin curajul de a fi tu însuţi. Nu prin #wokeuplikethis, #nofilter sau păr roz.


duminică, 5 aprilie 2015

Insular

    Zilele astea, simt cum lumea se strânge în jurul meu. Mi se pare că toate oceanele se apropie ameninţător de felia mea de pământ şi nu mai am spaţiu, nu mai am timp să mă desfăşor. Pe măsură ce se întâmplă toate astea în jurul meu, în mintea mea e exact procesul opus. Totul se extinde, se împrăştie, ca o păşune lină pe care nu mai mişună nimic.

   Numeroasele lucruri pe care le am de făcut mă inhibă. Nu mai am timp să citesc, să discut, să mai am acces la informaţii în vreun fel şi mă îndobitocesc încet. Zilele mi se par scurte şi nu mai am răbdare. Mă duc la culcare seara şi mă bucur că în sfârşit o să fie mâine. În fiecare zi mă gândesc la cât de bine e că o să vină un mâine. Trăiesc în viitor de câteva luni, privesc cu câteva luni înainte şi mă gândesc doar la cât de bine o să fie atunci când toate responsabilităţile astea multe o să mă lase în pace.

   Realizez, însă, că nu o să mă lase în pace niciodată. După fiecare etapă din viaţa mea care o să se încheie, o să urmeze una şi mai amplă, o responsabilitate şi mai mare, un nivel de aşteptări şi mai înalt. Nu vreau să trăiesc mereu aşteptând vacanţă şi concediul, nu-mi surâde ideea de a aştepta câte un mâine în fiecare zi.

   Am trecut prin toate clişeele din lume că să-mi dau seama cum să previn un viitor în felul asta şi m-am oprit la cel mai mare dintre clişee. Cât de stupid şi de supra-folosit ar părea, chiar se rezumă totul la a te bucură de lucrurile mici, pentru că pe cele mari nu o să le vezi niciodată în ansamblu. Chiar e vorba de micile minuni care se întâmplă pe lângă tine.

    Mergeam cu autobuzul zilele trecute şi lângă mine era o doamnă care se tot chinuia să pună nişte hârtii în dosare. Din cât am tras cu ochiul, hârtiile erau toate legate de proiecte şcolare, de concursuri, de parteneriate. La un moment dat, m-a întrebat unde e o anumită staţie şi de acolo a început să povestească: e profesoară de mate, a terminat acelaşi liceu, caută loc de muncă în Iaşi că să fie mai aproape de fetiţa ei, divorţată de mulţi ani, greu că profesor în România, aduce mari satisfacţii, totuşi, meseria asta, nu mai are timp să facă matematică pe cont propriu, aşa cum poate ar fi dorit, "mult succes, fetiţă, şi alege înţelept". Asta e una dintre multele persoane lângă care am nimerit într-un fel sau altul şi care mi-au povestit crâmpeie din viaţa lor pentru că mai apoi să nu le mai văd niciodată.

    La asta mă refer când mă gândesc la lucrurile mici de care trebuie să ne bucurăm. De la momentele în care găseşti câte un om care apare de nicăieri şi cu care empatizezi într-un fel sau altul, la momentele în care mângâi o pisică într-un parc, îţi cumperi o îngheţată într-o zi de martie, vorbeşti cu un copil despre planete sau găseşti 5 lei pe jos.

    Poate la asta se rezumă tot, până la urmă. La căutat minuni, la găsit miracole. La lucruri mici. Sau mari... Totul stă în lentilele noastre.

     Şi mă gândesc că, pe măsură ce se strânge lumea în jurul meu, rămâne doar ceea ce contează. Oricât de tare mă sufocă faptul că sunt prizoniera bacului sau a admiterii sau a altor lucruri pe care le am de făcut şi care îmi umplu timpul, realizez că pe lângă mine au rămas doar lucrurile de care am cu adevărat nevoie. Acum câteva luni, când era agitaţia cu războiul,vorbeam despre oamenii pe care o să-i luăm cu noi în autobuzul pe care o să-l furăm că să fugim pe ruşi. Zilele astea, totul se rezumă la cine rămâne pe insulă şi cine alege să înoate.

joi, 26 februarie 2015

Dimineața

  Oamenii nu au posibilitatea să o ia de la capăt de o infinitate de ori. Nu avem posibilitatea asta fizic, nu ne sunt facilitate coordonate spaţio-temporale pentru aşa ceva. Cu toate astea, avem dimineţile. Dimineţile ne dau şansa de a ne oferi nouă înşine iluzia că o luăm de la capăt în fiecare zi, chiar dacă de fapt nu facem asta. Nu e un nou început în fiecare zi, e doar o continuare a zilei precendente cu deosebirea că putem schimba interacţiunea noastră în raport cu încă un interval de 24 de ore în care avem de făcut anumite lucruri.

Ce ştim noi despre şansă şi neşansă, despre supravieţuire şi despre pericol? Stăm în casele noastre calde, mâncăm mâncarea pe care am cumpărat-o şi ne lovim de lucruri minore cărora le dăm importanţa unor catastrofe. O zi grea la lucru, un examen, o problema cu banii – toate acestea nu sunt mai mult decât chestiuni redundante, minore, semnificative doar pentru că le acordăm noi semnificaţie, dar irelevante în raport cu lucurile mari care se întâmplă la scară superioară.

În unele zile avem impresia că nu se întâmplă nimic. Ceea ce e de adevărat, pentru că de cele mai multe ori nu se întâmplă. De ce ar trebui să se întâmple ceva? Cum am face diferenţa între acel nimic şi acel ceva, în sensul că fiecare moment nesimnificativ din prezent poate însemna  ceva colosal în viitor, n-avem noi capacitatea să ştim lucrurile acestea de dinainte. Putem doar să bănuim. Sau putem să luăm în serios toate momentele şi să ne stresăm în legătură cu ele că şi cum ar fi fiecare în parte o revelaţie, ceea ce din nou e greşit.

Cum putem noi, creaturi mici care-şi dau importanţă mare, să facem măsura şi raportul relativ la fiecare moment, la fiecare zi, la fiecare dimineaţă din viaţă noastră? Nu putem. Din cauză că nu putem, timpul poate părea că trece mai repede decât trece de fapt. Lumea poate părea un loc apăsător şi omogen. Am putea să luăm câteva momente să ne gândim la asta, dar uite, e dimineaţă, trebuie să ajungem înapoi la serviciu, la şcoală, la toate catastrofele personale cotidiene.

Dar dimineţile chiar sunt mici minuni zilnice. Cu ochii împăinjeniţi de somn şi cu capul greu, privim pe fereastră şi vedem un pic de soare, un copac care înverzeşte sau pur şi simplu cerul, măreţ şi albastru. Toate acestea sunt minuni, pe cât de minore, pe atât de puternice. Ni se mai dă o şansă. O şansă să facem lucrurile mai bine sau mai rău, sau cel puţin în stilul nostru. Ni se mai dau câteva ore de lumina pe care să le folosim exact aşa cum vrem. Diminetele sunt mereu mai măreţe decât toate chestiunile mărunte pe care le luăm prea în serios.


joi, 8 ianuarie 2015

#jesuischarlie - Despre păreri

   

     Nu ni se dă prea des şansa de a fi eroi. Prin partea asta a lumii, toate evenimentele se derulează destul de paşnic de mult timp încoace, violenţa ajunge la noi prin cel mult o bătaie la colţul străzii ori prin programul de ştiri de la ora 5. Lumea nu mai moare de mult pentru o cauză, iar martiriul rezonează vag cu rămăşiţe îndepărtate ale istoriei. Am auzit ieri de masacrul de la Paris, despre cei 12 oameni ucişi într-un atac terorist împotriva redacţiei unui ziar, şi m-am simţit ofensată personal. Nu pentru că mă simt în pericol sau pentru că am impresia că are vreo relevanţă extraordinară ceea ce simt eu sau ce aş putea spune, ci pentru că am o părere. Şi pentru îmi place să cred că societatea în care trăiesc îmi permite să am păreri.

     La urma urmei, trăim în democraţie de ceva timp, iar libertatea de exprimare e unul dintre pilonii fundamentali al acestei forme de guvernământ. Cenzura a dăinuit, însă, şi dincolo de momentul în care ar fi trebuit să dispară de la noi din ţară, dar în forme minore şi care nu au stârnit vreodată prea mult protest. La o scară mai mare, o formă de cenzură reprezintă şi diversele reglementări asupra utilizării internetului, ACTA sau SOPA. În cazul de acum, vorbim despre religie, despre musulmani şi, mai precis, despre fundamentaliştii islamici. În momentul în care pretinzi ca un set de idei să fie imun la critică sau la satiră, nu mai poţi vorbi despre libertate de expresie. Nu mai poţi vorbi despre admiraţia raţională, argumentată, pentru religia ta sau pentru oricare ar fi entitatea sau sistemul de reguli în care crezi. Vorbeşti de deviere, de lipsa de discernământ toxică, care distruge de decenii Orientul Mijlociu. Şi asta nu se reduce la musulmani; crime în numele religiei au existat de la începutul lumii, şi pe alocuri încă se spune că al Treilea Război Mondial ar putea izbucni tot pe fond religios.

     Dar nu despre asta e vorba, ci despre cum nu vorbim despre o ţară din Africa sau despre un oraş din Palestina, ci despre o ţară care a investit miliarde de euro în ultimii ani în protecţia anti-terorism, o ţară dezvoltată, liberală, cosmopolită, cu oameni de toate culorile religioase şi politice. Vorbim despre un masacru în mijlocul Europei civilizate. Despre 3 oameni cu câte un Kalashnikov, despre 10 minute, despre 12 morţi, despre 55 miliarde de euro investite în apărare doar anul trecut. E de sesizat disproporţia fină.

     Iar aici voiam să ajung. Am auzit mereu spunându-se că ai nevoie de o inteligenţă peste medie ca să înţelegi ironia, de un anumit intelect ca s-o accepţi şi poate de o sclipire de geniu ca să o şi gusti, atunci când se face pe seama ta. În final, revista Hebdo e un săptămânal de satiră. Destul de dur, în regulă, dar o satiră, un pamflet, pe care, prin definiţie, "trebuie să îl tratezi că atare". Aşadar, ce îi făcea eroi pe umoriştii care au fost omorâţi? Faptul că au murit pentru o opinie? Faptul că au avut curajul să zică fără oprelişti ce era pe limba tuturor, mai ales în condiţiile în care nu e prima dată când aproape au încasat-o pentru aciditățile aduse islamului? Cel mai probabil, toate cele de mai sus. Cel mai important, însă, fundamentat în libertatea de exprimare, e că fiecare lucru pe care îl spui are consecinţe. Cu cât eşti mai curajos, cu cât trebuie să fii dispus să-ţi asumi urmări mai grave. Asta e ceea ce i-a făcut pe oamenii aceia eroi: “but I'd rather die standing up than live on my knees”, zise Charbonnier, unul dintre cei omorâţi. Nici nu mai e o chestiune de acţiune şi reacţiune. E vorba de cum oamenii ăştia au murit în aşa fel încât să nu moară niciodată.

miercuri, 7 ianuarie 2015

Iarna, orașul te urăște

     În ultimele săptămâni, am intrat în stare de asediu. Refuz, reneg şi combat tot ce se întâmplă afară. Din acest motiv, oraşul mi se pare o în întregimea sa o capcană. Mereu eşti în pericol, mergând pe trotuar, să fii lovit în depăşire de câte un individ care merge cu mâinile adânc în buzunare, cu capul afundat între umeri şi îndreptat în jos, ţintind înainte, care nu acordă prioritate  oamenilor, câinilor vaganbonzi sau măcar stâlpilor care stau între el şi un loc cald. Treptele de orice fel sunt acoperite de gheaţă. Ajungi în faţa lor şi le priveşti, iar ele te privesc înapoi cu ură şi cu sfidare şi te întreabă pe ce parte vrei cucuiul sau de ce picior poţi să te lipseşti. Te uiţi la ele descumpănit şi-ţi calculezi şansele; ai supravieţuit şi de data asta.

    Orice destinaţie generează o adevărată aventură, ai încercări, misiuni, adversari, poţiuni magice, vrăji. Adversarul e zăpadă măruntă care îţi intră în ochi, toată odată, imediat ce păşeşti afară. Toţi fulgii vorbesc între ei, se aşează pe metereze şi se torpilează printre genele tale, în nări, sub fular. Vrajile sunt înjurăturile pe care le scoţi când aterizezi a zecea oară în fund, pentru că e imposibil să scoţi mâinile din buzunar la timp ca să plachezi impactul. Poţiunile magice sunt în cănile de ceai şi cafea şi Coldrex la care apelezi în disperarea de a-ţi recăpăta circulaţia în obraji, de a-ţi simţi din nou urechile şi de a-ţi localiza nasul pe faţă, în condiţiile în care atingi performanţa de a face degerături la ţurţuri. 

    Până şi oamenii sunt în război între ei. Mergeam mai devreme pe stradă şi erau două tipe care ieşiseră din magazin. Una dintre ele vorbea la telefon: "Faţă, e îngrozitor de frig, nu pot să respir, nu-mi simt faţă" şi a luat-o la picior într-un sprint serios, iar cea din spate strigă disperată: "Renata, aşteaptă-mă! Renata, fată, stai mai încet!". Renata nu auzea. Renata a renegat-o. Se ştiau, probabil, de o viaţă,  stau dovadă zecile de selfie-uri pe care şi le-au făcut împreună... Fata din spate se gândea la ziua în care i-a împrumutat Renatei ojă ei preferată şi Renata a uitat să i-o mai dea înapoi, iar ea n-a menţionat nimic niciodată, credea că sunt prietene. Cine să fie de vină, aici? Să fie Renata? Sau să fie efectul distrugător al frigului, iarna care dezbină şi plantează sămânţa războiului între oameni? 
    Pe lângă asta, nu mai ai timp nici să fii politicos, e o lege a junglei. "Dă-mi, cucoană, odată pâinea aia". "Hai odată, autobuz nenorocit". "Hai, mamaie, mergem şi noi mai repede?" E o conspiraţie, vă zic, iarna e împotriva noastră. 

   Ca să nu mai zic de soare. Soarele e un nenorocit în perioada asta. Te uiţi pe geam şi îl vezi cum stă acolo sus, îţi zâmbeşte, te îmbie, îţi spune să ieşi la aer, să-i simţi căldura. Asta până când ieşi, moment în care se duce adânc în spatele celui mai negru dintre nori şi-ţi arată limba, iar tu rămâi trădat şi degerat înapoi în frig şi te întrebi cu ce ai greşit aşa grav ecosistemului de eşti pedepsit să trăieşti sub partea afurisită a soarelui.

    Şi acuma trebuie să recunoaştem cu toţii, după ce trece Crăciunul, zăpadă nu e decât apă îngheţată şi enervantă care e pe jos şi pe sus şi în toate locurile în care vrei să ajungi. Din toate motivele de mai sus, mie una mi-a ajuns. Declar război. Iarna nu mai este anotimpul meu preferat, şi m-am gândit bine la ceea ce am spus. M-am săturat până peste cap. De azi înainte îmi place vara. Ha. În faţa ta, iarnă nenorocită. Tu, care transformi oraşul într-o capcană. Tu care învineţeşti funduri. Tu, care îmi umpli papucii cu zăpadă. Tu, care mă obligi să port căciulă. Nu cred c-o să pot să iert vreodată toate aceste lucruri. Semnez aici declaraţia de război şi-mi plănuiesc în detaliu răzbunarea. Deja am pregătit un uscător de păr şi am plecat să-ţi topesc toată zăpadă. Să văd ce mai faci acum.