miercuri, 15 octombrie 2014

Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.

vineri, 3 octombrie 2014

Ce mai eșec

    Trebuie să admit că nu sunt chiar cea mai feminină floare delicată din lume. Tata și-a dorit mult un băiat și a avut grijă ca măcar una din fetele lui să ţină loc de aşa ceva. Nu am avut niciodată vreo simpatie pentru machiaj, nu l-am înţeles şi n-a avut nicio treabă cu mine. Din punct de vedere vestimentar, am îmbrăcat doar lucruri cu care sigur n-ai cum să dai greş, pentru că şi întreagă poveste cu cromatică, texturi & co. mă bate. N-am idee cum faci să fii graţioasă, cum baţi din gene şi cum zâmbeşti naiv; nu ştiu, nu-mi iese.
   Probabil singura chestie care mă face feminină în vreun fel e legată de toate stereotipurile în care mă încadrez intregral şi fără drept de apel. Numărul unu, n-am orientare în spaţiu, nici măcar un pic, nici cel mai vag reper. Îmi place şi să gătesc şi îmi ies toate experimentele, am cumva un simţ pentru a aproxima ingrediente şi a face combinaţii pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoaşele mele din peşteră. Sunt vanitoasă şi mă zgâiesc în absolut toate geamurile sau ochiurile de apă sau orice altceva reflectă lumina. Sunt şi destul de emoţională - plâng de la orice căţel lovit, mă sperii din toate prostiile şi mă fascinează chestiuni puerile. Nu o să înţeleg vreodată noţiuni  de fizică şi electricitate.
   Toate lucrurile acestea şi faptul că, în adâncul sufletului, încă mă consider destul de băieţel, mă fac să fiu puţin feministă şi bătăioasă în ce priveşte felul în care sunt văzută că femeie şi lucrurile care se aşteaptă de la mine.
   Ieri am avut o criză existenţială pentru că eram singură acasă şi nu reuşeam să deschid o sticlă de plastic. Nu e mare chestie, dar eu am avut o adevărată luptă interioară, în sensul că TREBUIA să deschid nenorocita aia de sticlă ca să-mi demonstrez ceva mie şi întregii specii din care fac parte şi al cărei mândru exponent sunt. Am încercat cu dinții, cu banda de plastic, cu patentul; aparent, sticla aceea voia să-mi demonstreze mie ceva. Aşa că ieri am avut prima înfrângere, primul eşec, prima palmă peste botul feministei din mine... Am avut nevoie de un bărbat ca să desfacă sticla.
   Deşi am pierdut în mod josnic această luptă, războiul încă nu s-a terminat, şi mărturie stau toate borcanele care s-au spart până la urmă sub presiunea încăpăţânării mele de a mă descurca singură. O să-mi iau câteva zile să trec peste această înfrângere mârşavă şi o să revin cu forţe proaspete în această luptă pe care trebuie s-o câştig. Sunt convinsă de victoria mea. Sper doar să nu trebuiască să schimb vreun bec... Mi-e frică de electricitate şi sigur n-o să mă descurc singură.