Cutia

        Zilele trecute mergeam prin oraş şi am avut nevoie de un bilet de autobuz. M-am îndreptat spre o tonetă de ziare, mă gândeam în altă parte, eram absentă şi nu vedeam prea multe în jur. La tonetă era o cucoană cam de vreo 50 de ani, cu dinţii strâmbi în faţă şi cu buzele spoite de un roz ciudat şi sclipicios. "O călătorie, vă rog." Şi cucoană : "Unde?", moment în care am ridicat capul de parcă m-aş fi trezit din comă şi am privit-o atent, iar ea părea că are o anumită dulceaţă în ochi şi un zâmbet complice pe faţă, care acum îmi dădea impresia că ar fi fost cel mai frumos din câte am văzut vreodată. " În viitor, poate. Sau în trecut..." a fost ce-am reuşit eu să spun, deşi pentru mine era deja clar că femeia aia îmi intrase până în fundul inimii. "Da, în trecut, să fim mai tineri. Eh, domnişoară, da' tu eşti tinerică oricum", a mai zis, iar eu m-am îndepărtat, impresionată mai mult decât ar fi fost cazul, date fiind coordonatele deloc ieşite din comun.
         E ciudat cum lucrurile cele mai evidente de pe lumea asta trec neobservate până în momentul în care începe să planeze o umbră de mister pe ele. După chestiunea cu biletul, mi-a tot venit în cap o poveste cu o cutie de carton pe care am auzit-o cândva, poate înr-un film, poate în vreo carte. Un băieţel a primit odată de la bunicul lui o cutie de carton închisă, cu un semn de întrebare pe ea. Bunicul nu i-a spus nici să o deschidă, nici să nu o deschidă, nici să o păstreze, nici să o facă căsuţa pentru porumbei, iar băiatul care tot încerca să afle de la bunic ce conţine nu a primit niciun răspuns, poate doar o mângâiere de bunic pe frunte şi un zâmbet.
       Ani mai târziu, copilul mare de-atunci încă avea cutia aceea pe dulap, se uita la ea de fiecare dată când stătea la birou. La un moment dat, stătea cu capul în palme şi privea în gol şi i s-a o oprit privirea pe cutie : "Oare de ce n-am deschis-o niciodată?" S-a ridicat în picioare şi a luat-o în mâini, a pus-o la ureche, a scuturat-o, a privit-o din toate părţile, operaţiune pe care o repeta pentru a mia oară. Apoi a îndepărtat-o iar de el, ţinând-o cu amândouă mâinile, a pus-o la loc şi a ieşit din cameră. De ce nu a deschis nenorocita aia de cutie, mă întrebam când am auzit povestea. Mă întreb şi acum. Ce e aşa special la o cutie de carton închisă, ce e aşa de fascinant la lucrurile pe care nu le cunoşti, ce îţi atrage interesul spre ceva ce nu înţelegi şi e dincolo de percepţia ta?
       De ce căutăm de nebuni misterul? Din curiozitate? Din frică? Din frică de faptul că, probabil, nu e niciun mister de fapt? De asta se temea băiatul, poate. Că va deschide acea cutie şi va fi goală. Închisă, era atrăgătoare, era fascinantă, era frumoasă. Frumoasă... Priveşti o floare şi ţi se pare frumoasă, nu ştii care sunt mecanismele care o fac să arate astfel. Pui aceeaşi floare la microscop şi vezi celulele de aproape, substanţele care interacţionează acolo şi procesele care îi dau viaţă. Dar acum nu ţi se mai pare frumoasă, pentru că o înţelegi.
        Dacă viitorul meu ar fi în faţă ta, scris şi împăturit pe o foaie într-o cutie închisă cu un semn de întrebare pe ea, ai deschide cutia? Dacă ai avea şansă să cumperi o călătorie în viitor, ţi-ai dori acest lucru? Dacă ai găsi răspunsurile la toate întrebările pe care ţi le pui constant, ţie şi întregii existenţe, chiar ai vrea să le afli? Sensul vieţii stă în căutarea sensului vieţii. Cutia o să rămână închisă de dragul incertitudinii. Călătoria o să fie, de data asta, doar până în Podul Roş.

Noroc

   Cred în noroc. Nu sunt un om superstiţios, cu atât mai puţin unul religios, dar cred că norocul chiar există, cred că e la fel de real la timpul şi spaţiul, e o coordonată în sine. Hazard sau entropie, întâmplare sau coincidenţă, lucrurile astea sunt palpabile şi reale, sunt dimensiuni ale existenţei, fidele şi inteconectate.

    Să fii la coodonatele geografice potrivite, să nimereşti intervalul orar necesar - omul potrivit la locul potrivit - şi să ai noroc. Cam asta e tot ce poţi să faci, fără să faci nimic. E paradoxal cât de mult şi cât de puţin poţi să intervii în orice, cât timp poţi să cauţi ceva şi cât de mare poate să fie uimirea când îl şi găseşti. Tot ceea ce suntem noi, tot ceea ce facem, totul e guvernat de noroc, de şansă, de nişte zaruri aruncate de ceva mai mare decât noi, ceva imaterial, mai mult decât o entitate, mai degrabă un sistem de reguli şi de condiţii scrise cu stele la graniţele spaţiului. Poţi să numeşti asta Dumnezeu? Sigur că poţi, dacă asta are sens pentru tine. Poţi să-i atribui o identitate? Bineînţeles, dar cu ce te ajută?

     Încercăm mereu să găsim sensul în imaterial, să prindem ceva în palme şi să îi dăm o formă şi o etichetă, să îl categorisim şi să îl plasăm în mintea noastră în sertarul alocat. Deciziile le luăm noi, sau aşa credem, dar şansă ca ele să se concretizeze în ceva anume e infirmă. Riscul la care te expui poate să devină un ghinion de toate frumuseţea sau o baftă uriaşă, totul la fel de aleatoriu, cu tot spectrul de la una la alta. Nu suntem decât clişee materializate, condensări de atomi ambulante cu putere de decizie limitată.

    Credem că avem control asupra vieţii şi e firesc, am înnebuni dacă am realiza că suntem în bătaia vântului. Dar cât e de adevărat? Cât de mult poţi să schimbi faptul că te-ai născut într-un anumit context social? Cât de mult poţi să controlezi schimbările pe care le imprimă asupra ta toţi oamenii cu care vii în contact? Ce contribuţie ai tu la faptul că ai crescut în prospera Suedie sau în Orientul Mijlociu bătut de război? Poţi să faci extrem de multe eforturi şi să ajungi pe o anumită treaptă pe care se întâmplă să se găsească un om care n-a făcut absolut niciun efort. O să fii frustrat şi n-o să ţi se pară corect, dar corect nu înseamnă nimic. Nici nu există conceptul asta de fapt, corect e o idee sintetizată de oameni pentru a-şi explica lucrurile care li se întâmplă, deşi acestea nu au nicio explicaţie. 

     Totul e inherent corect. Lumea asta e cumva egală, deşi nu pare de nicio culoare aşa. La nivel global, nu e, deoarece nu e omogenă din niciun punct de vedere. La nivel individual, pe de altă parte, este. Dai exact ceea ce primeşti, în cam aceeaşi cantitate, sub diferite forme. 

     Norocul e speculaţie metafizică, mult prea abstract - totul tinde să devină prea abstract de la un punct -, dar mult prea prezent pentru a-l nega. Cu toate astea, înainte de a castiga la loto, tot e încă necesar să cumperi un bilet - pare corect, nu-i aşa?