Motivație wanted

   Ştii ce mi-ar prinde bine acuma? Ştii ce mi-ar prinde tare, tare, tare bine? Puţină motivaţie. Puţină, foarte puţină, cam cât ai pune într-un borcan, cam cât ar încăpea într-o seringă, puţin mai mult decât ai putea pune într-un degetar.

    Să fie o motivaţie mică şi drăguţă care să mi se urce pe picior, să-mi sară pe genunchi, să mi se suie pe umăr şi să-mi dea o palmă, să mă lovească în cap, să mi se bage în ochi şi să-mi rămână acolo, chiar în spatele creierului. Din moment ce tot e acolo, o s-o rog să ia frumos de mânuţă toate celealte prostii care joacă şotron acolo şi să le poftească amabil afară. Să spună "dragă dorinţa de a pierde timpul, dragă lene, dragă amânare, stimate masochism, scumpă lipsă de determinare, am înţeles că staţi de mult aici. Înţeleg şi de ce vă place: e călduţ, vi se dă de mâncare, aveţi loc, se face apel la voi zilnic, vă simţiţi utili şi nu mai puteţi de bine - trăi, neneacă, cum s-ar zice! Dar nu înţelegeţi. Voi nu înţelegeţi. Fata asta are treaba anul acesta. Nu va mai vrea aici, nu mai sunteţi doriţi. Dar staţi, nici nu trebuie să va grăbiţi foarte tare: luaţi loc, faceţi-vă un ceai, strângeţi-va bagajele - vedeţi să nu uitaţi nimic în baie. După ce vă terminaţi ceaiul, vă rog să va spălaţi ceştile şi să poftiţi frumos afară. De fapt, nu-i bai, le spăl eu! Vă fac şi bagajul, dacă vreţi! Şi ceai? Sigur, şi ceai! De care să fie? Ideea este, scumpe trăsături inutile de caracter, că am cam vrea să plecaţi zilele astea. Puteţi să mai veniţi în vizită duminică după-amiază. O să vă chem din când în când seară, când n-o să putem dormi. Dar acum nu sunteţi dorite. Mii de scuze, iertaţi-mi impoliteţea: vă rog să vă căraţi!"

    Cam de genul asta de dialog aş avea nevoie. Şi ştiu că atunci când o să vină doamna motivaţie la mine, o să rezolve absolut tot ce e de rezolvat acolo sus. O să-şi aducă mătura şi, bineînţeles, pe prietenele ei, rabdarea şi determinarea, şi o să facă curat la mansardă. S-au strâns atâtea acolo, încât mai bine ar demola toată clădirea şi ar construi alta în loc. Acest lucru, că toate demolările, de altfel, ar dura mult, ar fi zgomotos şi ar face multă mizerie. Ceea ce nu e de dorit. Nu, trebuie rezolvat repede, silenţios şi curat.

    Bun, deci e clar: caut motivaţie. Problema mea e că nu ştiu unde găsesc aşa ceva. Se vinde la aprozar? Mi-au rămas trei lei astăzi, oare o să-mi ajungă cât să pun într-o seringă? O găsesc oare în parc, mă aşteaptă undeva pe o bancă, se gândeşte la mine? Stimată motivaţie, dar spune-mi unde eşti, imediat iau un autobuz. Dacă dau un anunţ, o să citeşti ziarul? Nu-i aşa că o să mă cauţi? Te rog, caută-mă tu.

    De unde pot să fac rost de nişte chef de muncă? Unde se găseşte un strop de perspectivă de viitor? Îmi spuneţi şi mie unde e perdeaua aia pe care pot să o dau la o parte şi să văd pentru un minut, pentru o secundă, care e viitorul pentru care mă chinui atât? Măcar cât să ştiu că nu mă chinui degeaba. Ce rost au toate lucrurile pe care le fac? Le fac bine? Le fac pentru mine, de fapt?

   Mă zbat să-mi revin şi să-mi dau seama ce e cu mine, să mă trezesc la realitate, să mă pun pe treaba, doar că uneori îmi pare că nu e nicio realitate la care să mă trezesc, că nu am din ce să-mi revin. Sunt uşor confuză acum pentru că se creionează o direcţie a vieţii mele pe care nu pot s-o întrevăd, care e foarte obscură, care nici nu mă satisface, nici nu mă deranjează. E doar o stare de iritaţie continuă, că o mâncărime pe spate pe care nu ajungi s-o scarpini. E ca atunci când tuşeşti şi te irită în interiorul gâtului şi n-ai cum să ajungi acolo ca să faci să treacă. E ca şi cum sunt în priză mereu, ca şi cum ar trebui să fiu mereu într-un loc anume, să fac o chestie specifică, doar că nu am nici cea mai mică idee ce şi când şi unde.

    E totul foarte confuz şi înceţoşat şi în ceaţa aceea care nu se mai materializează naibii în ceva concret zace tot ce ar trebui să conteze de fapt. Şi toată lumea pune atâta presiune pe nebuloasa aceea, şi toată lumea aşteaptă de la mine să mă agăţ de ea. Îmi zic: "nu vezi că e acolo? Vine, nu vezi că vine?". Şi eu nu ştiu ce vine şi nu ştiu dacă e relevant faptul că vine şi nu ştiu ce naiba vrea de la mine şi ce ar trebui să fac.

     Dar e în regulă, nu mă băgaţi în seamă. Nu cer decât puţină-puţină motivaţie. Sunt doar oleacă-oleacă confuză. Foarte oleacă. Cam cât ai pune într-un borcan. Cam cât ar încăpea într-un degetar.

Supapă

   Pot să scriu rândul acesta, apoi pe celălalt, apoi încă douăzeci. Aici nimeni nu poate să mă întrerupă. Pot să fac o cacofonie, pot să scap un pleonasm. Acum nimeni nu poate să mă corecteze. Pot să scriu un cuvânt ataaat de complicat şi o frază ataaat de lungă. Aici nu mă bâlbâi.

   Aici pot fi cine vreau. Pot fi cel mai fioros balaur care se luptă cu cel mai viteaz fiu de împărat în cea mai fabuloasă carte pentru copii. Pot fi doamna distinsă care soarbe din cafea la masa de lângă geamul cafenelei. Pot fi copilul care descoperă fascinat cărţile din pod sau adultul care îşi aduce aminte despre acel copil. Pot fi călătorul care descrie cele mai frumoase privelişti ale Nepalului sau păianjenii de sub fiecare din pietrele Australiei. Pot fi toate lucrurile acestea, pe rând sau în acelaşi timp. Cel mai important, însă, pot fi eu însămi. Cu toate măştile care parcă nu-şi mai au rost aici. Cu toate scuturile şi zidurile de apărare care par atât de inutile în momentul în care am câmpul asta alb în faţă şi toate literele negre care dansează pe el doar pe muzica pe care o cânt eu. Dintre toate lucrurile pe care nu le posed de fapt în lumea asta, toate lucrurile care nu sunt ale mele, pe care nu pot să le cumpăr sau nu sunt de vânzare, eu am acţiunea asta, degetele mele pe tastatură, şiruri de cuvinte care se înmulţesc, un bloc de text. Atâta am de fapt.

   Despre ce sunt toate astea, la urma urmei? Despre rolul creatorului şi a creaţiei? Poate, dar asta doar  pentru că am înghiţit prea multă poezie modernistă anul acesta. 

  E despre cum am găsit ceea ce mă face fericită. E despre singurul lucru pe care aş putea să-l fac mereu, fără să fiu nesigură, fără să ezit, fără să mă întreb ce spune despre mine sau dacă am dreptate. 

  Nu sunt încă suficient de bătrână sau de înţeleaptă ca să vorbesc despre fericire. N-am nicio idee ce înseamnă, habar n-am dacă e normal să tindem spre ea, dacă vine din exterior sau e sintetizată în noi. Definiţia ei pentru mine stă în suma acelor momente în care mă simt onestă cu ce e în jurul meu, când mi-e bine în pielea mea, când mă simt protejată şi luată în serios. Probabil fiecare are o definiţie diferită pentru asta. Ceea ce vreau de fapt să transmit e că e firesc să cauţi ceea ce te face fericit într-o supapă a realităţii tale. Adică e firesc să nu faci mereu ce-ţi place, să faci uneori anumite lucruri pentru că "trebuie" atâta timp cât îţi asiguri şi acele momente călduţe care se încadrează în definiţia ta de fericire. Atâta timp cât poţi să-ţi dărâmi toate zidurile de apărare pentru câteva minute, nu contează că îţi foloseşti toate resursele pentru a le construi iar şi iar tot restul timpului.

Nu e frumos

  Tot ceea ce creăm noi ca oameni şi tot ce înseamnă artă şi pleacă din mâinile noastre e o încercare de reproducere a ceea ce este în jur, în plante, în oameni, în forme de relief. Sau, cel puţin, asta ar trebui să fie. Totul ar trebui să fie frumos şi să frizeze perfecţiunea pentru că aşa sunt formele din jurul nostru, perfecte. Ceea ce a intervenit în timp şi care a schimbat aceste coordonate vine din fapul că am încercat să facem lucrurile să devină utile - ceea ce e greşit; tot ce e util e dispensabil, iar tot ce e dispensabil e urât.

   Aceste clădiri gri şi unghiulare care ap
ar azi, cu pereţii lor de sticlă şi inox, cu încăperile lor înalte şi goale, toate sunt inestetice. Proiectate pentru a fi cât mai de folos, pentru a valorifica la maxim înălţimea şi suprafaţa, sunt urâte, sunt lipsite de substanţă, umplu doar spaţiul şi îi valorifică lipsa de semnificaţie. Grilajele din fier forjat, de exemplu. Sunt inutile, nu te protejează nici de vânt, nici de ploaie, sunt greu de curăţat, greu de întreţinut, dar arată extraordinar. Şi cel mai important, transmit ceva. Transmit complexitate, circularitate, se constituie în toate unghiurile şi curbele care apar în natură.

   Sau hainele pe care le purtăm. Cât mai confortabile, cât mai aerisite, mai largi, mai mulate, cu cusături în locurile potrivite şi capse, scai, fermoare pe unde e nevoie. Acestea au pe undeva ceva ce poate fi denumit frumos, dar fără urmă de estetic nu transmit nimic, nu ascund nimic, nu pun nimic în evidenţă, nu fac decât să te acopere şi să-ţi fie utile. Asta e ceea ce se urmăreşte de fapt? Să ne acoperim cu lucruri care să ne ţină de cald şi atât, să creăm doar obiecte care să ne fie utile şi atât, să fim parte a unei societăţi în care totul e dispensabil, util şi de unică folosinţă?

   Pe undeva, ne-am pierdut din substanţă. La un moment dat, am început să facem artă modernă. Într-un anumit punct, ne-am integrat într-un mecanism artificial, într-o mentalitate plană, redundantă şi seacă. Am omis să mai căutăm frumuseţe în ceea ce creăm.

   De fapt, e atât de simplu. De ce ni se pare ceva distinct şi emoţionant uneori în ochii unui bătrân pe stradă? Sau în saltul unei pisici în iarbă? Sau într-o seară de toamna când apusul e mov şi cerul e împânzit de păsări care pleacă peste iarnă? De ce aceste lucruri complet inutile ni se par fascinante, ne distrag de la lucurile care ne preocupă atunci şi ne dau momente de luciditate? Aceste cadre ne transmit ceva, cu tot ce aduc ele vizual sau auditiv. Felul acesta de armonie, complet inutilă, complet firească, atât de banală şi ordinară, reprezintă în mare parte tot ceea ceea ce îi este necesar creierului nostru pentru a recepta ceva anume, pentru a identifica frumosul în cel mai pur sens al sau.

    Pe de altă parte, înţeleg şi eventualele contra-argumente. Nu trăim într-o lume perfectă, nu avem parte doar de evenimente bune şi emoţionante, nu suntem înconjuraţi de armonie şi fair-play. Cu toate acestea, de ce am vrea să replicăm toate lucrurile acestea urâte? Cum altfel am putea să luptăm împotriva lor, cum le putem filtra şi da la o parte altfel decât combatandu-le cu ceea avem bun şi frumos şi semnficativ? Acestea sunt mănuşile noastre de box, acestea ne păstrează integritatea mintală; frumuseţea e poate singura religie de care avem cu adevărat nevoie.

    Iar raportat la ceea ce vedem frumos - sau atractiv - la cei din jurul nostru, mă sperie când văd copii atât de mici preocupaţi de felul în care arată. Nu-mi place că văd fetiţe de 10 ani care vor să slăbească, băieţi care se dau jos de pe tricileta şi vor să facă muşchi, copii îngrijoraţi de lucruri care nici n-ar trebui să existe, până şi adulţi prinşi într-o autodevalorizare deprimantă, o cuşcă artificială care îi ţine pe loc şi care umbreşte, în mintea lor, tot ceea ce au de arătat.

    Exagerez acum, este acesta o generalizare prea amplă? Probabil că este. Probabil mă preocupă faptul că am surori mai mici pentru care-mi doresc să fie mulţumite cu ele însele. Probabil am oameni în jurul meu care n-ar trebui să ascundă cine sunt. Probabil sunt idealistă şi caut prea mult esenţă în suprafeţe. Probabil lucrurile chiar nu stau atât de grav.

   Simt, cu toate acestea, că nu căutăm frumuseţea unde trebuie şi că pierdem din vedere ceea ce ne face cu adevărat atractivi: o aluniţă, un dinte strâmb, un tic nervos, un obicei stupid, un defect...  toate lucrurile care ne fac noi înşine, lucruri imperfecte, inutile, dar în mod clar indispensabile.

Ce mai eșec

    Trebuie să admit că nu sunt chiar cea mai feminină floare delicată din lume. Tata și-a dorit mult un băiat și a avut grijă ca măcar una din fetele lui să ţină loc de aşa ceva. Nu am avut niciodată vreo simpatie pentru machiaj, nu l-am înţeles şi n-a avut nicio treabă cu mine. Din punct de vedere vestimentar, am îmbrăcat doar lucruri cu care sigur n-ai cum să dai greş, pentru că şi întreagă poveste cu cromatică, texturi & co. mă bate. N-am idee cum faci să fii graţioasă, cum baţi din gene şi cum zâmbeşti naiv; nu ştiu, nu-mi iese.
   Probabil singura chestie care mă face feminină în vreun fel e legată de toate stereotipurile în care mă încadrez intregral şi fără drept de apel. Numărul unu, n-am orientare în spaţiu, nici măcar un pic, nici cel mai vag reper. Îmi place şi să gătesc şi îmi ies toate experimentele, am cumva un simţ pentru a aproxima ingrediente şi a face combinaţii pe care l-am moştenit, probabil, de la strămoaşele mele din peşteră. Sunt vanitoasă şi mă zgâiesc în absolut toate geamurile sau ochiurile de apă sau orice altceva reflectă lumina. Sunt şi destul de emoţională - plâng de la orice căţel lovit, mă sperii din toate prostiile şi mă fascinează chestiuni puerile. Nu o să înţeleg vreodată noţiuni  de fizică şi electricitate.
   Toate lucrurile acestea şi faptul că, în adâncul sufletului, încă mă consider destul de băieţel, mă fac să fiu puţin feministă şi bătăioasă în ce priveşte felul în care sunt văzută că femeie şi lucrurile care se aşteaptă de la mine.
   Ieri am avut o criză existenţială pentru că eram singură acasă şi nu reuşeam să deschid o sticlă de plastic. Nu e mare chestie, dar eu am avut o adevărată luptă interioară, în sensul că TREBUIA să deschid nenorocita aia de sticlă ca să-mi demonstrez ceva mie şi întregii specii din care fac parte şi al cărei mândru exponent sunt. Am încercat cu dinții, cu banda de plastic, cu patentul; aparent, sticla aceea voia să-mi demonstreze mie ceva. Aşa că ieri am avut prima înfrângere, primul eşec, prima palmă peste botul feministei din mine... Am avut nevoie de un bărbat ca să desfacă sticla.
   Deşi am pierdut în mod josnic această luptă, războiul încă nu s-a terminat, şi mărturie stau toate borcanele care s-au spart până la urmă sub presiunea încăpăţânării mele de a mă descurca singură. O să-mi iau câteva zile să trec peste această înfrângere mârşavă şi o să revin cu forţe proaspete în această luptă pe care trebuie s-o câştig. Sunt convinsă de victoria mea. Sper doar să nu trebuiască să schimb vreun bec... Mi-e frică de electricitate şi sigur n-o să mă descurc singură.

Mentenanță

   Creierul meu e 'under maintenance' în perioada asta. Mă contrazic de atât de multe ori pe zi încât e fascinant. Nu reușesc să mă adun, în sensul că n-am efectiv timp să imortalizez vreo scenă singulară și izolata din mintea mea. Nu e timp, nu stă pe loc. E ca și cum ai încerca să faci o poză unei străzi aglomerate. E așa un zgomot și așa o harababură încât îmi place. Tot haosul din mintea mea n-a sunat niciodată mai frumos. Toata agitația pe care o port n-a fost nicicând mai armonioasă.

   Credeam că oamenii nu se schimbă. Eram convinsă. Ne schimbăm prietenii, trăsăturile, obiceiurile, dar fundamental rămânem la fel mereu. Realizez că era o tampenie. Nimic mai fals. Eu mă schimb fundamental la fiecare două ore. Și mă copleșește, dar imi place, îmi place al naibii de mult. 

    Mă simt un alt om, deși arăt la fel și vorbesc la fel și reacționez la fel. Inițial, am crezut că poate mă maturizez, îmbătrânesc, că în sfârșit își spune cuvântul vârsta din buletin și toate responsabilitățile și așteptările care vin odată cu ea - dar nu e așa. Mă simt de parcă devin mai copil. De parcă traiesc acum copilăria pe care n-am trăit-o suficient sau complet cât am fost mică.

    Zilele trecute am auzit o conversație între două bătrâne în stație (se întâmplă atâtea lucruri în staţiile de autobuz; o să-mi scriu lucrarea de licenţă din asta). Una dintre ele avea o fustă neagră şi spunea că 'A, uite, iar e vineri' şi cealaltă 'Da, trece prea repede timpul. Aşa spuneau bunicii mei că o să fie. Zilele par ore şi lunile par săptămâni atunci când se apropie'. Cealaltă avea o bluza roşie. Părea foarte afectată şi a clătinat gânditor din cap. Eram intrigată. Cucoanele alea nu voiau să spună ce se apropie. Nu-mi doream nimic altceva în secunda aia decât să ştiu ce se apropie. N-am mai rezistat: 'Mă scuzaţi că mă bag... am auzit ce vorbeaţi. Când se apropie ce?' La care cucoana cu fusta neagră mă priveşte cam strângând din buze, că deh, aşa-i privesc cucoanele pe ăştia mai mici şi mai proşti, şi-mi zice: "Sfârşitul lumii, maică". 

    Probabil înainte nu m-ar fi interesat. Poate înainte mi-aş fi văzut de treaba. Cu siguranţă înainte mi s-ar fi părut absurd. Dar acum nu mai era 'înainte' şi mie mi se părea fascinant; eram fascinată de reacţia mea şi de ideea că am fost atât de matură şi de serioasă până acum încât probabil am ratat o grămadă de alte prostioare de tipul acesta, prostioare frumoase şi... magice într-un fel absurd şi adorabil. 

    Înainte de asta, am avut altă revelaţie. Am văzut o bătaie adevărată. Eram într-o crâşmă de lângă o piaţă, total irelevant deocamdată cum am ajuns acolo şi de ce. La televizor suna tare un meci, era dimineaţă pe la 9 şi afară începea zăpuşeala greoaie a unei zile nesuferite de vară . La tejghea era un nene care ne cunoştea. Vorbise cu noi, îmi spusese cum şi-a rupt şi el mâna (aveam mâna în ghips pe atunci), povestise despre fiica-să şi despre cum se dă ea în pantă cu bicicletă şi despre alte chestii puerile şi drăguţe pe care le spun oamenii care au copii. În timp ce stătea el la tejghea, a venit un alt domn şi a vorbit cu el. Nu auzeam ce vorbeau, nu părea interesant până în momentul în care bărbatul a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de celălalt, care la scurt timp i-a tras un pumn în gură. Cel lovit era pe jos şi se uita uimit în sus, semn că nu se aştepta. Celălalt i-a mai tras şi o pereche de şuturi în burtă şi a pus mâna pe un scaun, pe care l-a ridicat şi l-a pus înapoi repede, într-un moment de luciditate care l-a scutit, probabil, de o diferenţă mare de timp petrecut în puşcărie. După ce realizează că mişcarea cu scaunul nu e chiar cea mai bună opţiune a lui, iese furtună din local, având câte ceva cu mamele tuturor celor prezenţi pe o rază de 100 de metri.

    Acesta a fost rezumatul  marelui eveniment care mi-a declanşat mie criză de identitate. Acum sunt intenţionat atât de dramatică, deşi în mintea mea întâmplarea chiar a fost un adevărat tsunami. 

   Poate domnul bătut era obişnuit să şi-o mai ia în bot din când în când. Poate celălalt tip îi era chiar prieten şi au băut o bere împreună după ce s-au împăcat... N-aveam de unde să ştiu acele lucruri şi nu păreau să conteze. Eu eram şocată cum nu mai fusesem niciodată. Nu puteam să vorbesc, mă uitam în gol, iar stomacul îmi era undeva  mai jos de urechi. În capul meu, în schimb, era foarte interesant ce se întâmpla. Era tabăra 'Cristina înainte': "adună-te, e doar un pumn, n-ai mai văzut bătaie până acum?" şi tabăra 'Cristina nouă': "ce se întâmplă cu tine? acolo era sânge adevărat şi vânătăi şi, cu puţin efort, câţiva dinţi pe jos, cum să te aduni după asta?"

   Întâmplările astea două au făcut zgomot în mine pentru că, ştiţi voi, e vacanţă, am mult timp liber, nu prea dorm şi gândesc mult mai mult decât e necesar. 

   Acum, că am ajuns aici, s-ar putea spune că observ că e puţin absurd în spusele mele. Culmea, până şi asta îmi place. Nu mă mai opresc să mă gândesc 'e suficient de deşteaptă treaba asta?' sau 'cât de profundă par dacă zic asta?' Am reuşit, cumva, să scap de toată cenzura pe care mi-am autoimpus-o prin gândirea mea bătrânicioasă şi 'matură'. 

    Mă simt de parcă aş fi un şarpe şi acum am o piele nouă.

    Sau e că şi cum lucrurile arată altfel pentru că le privesc eu altfel.

    Nu ştiu dacă e tot în capul meu sau dacă chiar se schimbă ceva. Totul arată diferit şi mi se pare că parcă nu mai am acei ochelari de cal... am alţii noi acum!

    

Atâta grație

    Sunt neîndemânatică. Mereu am câte o vânătaie care apare de nicăieri de la lucrurile de care mă lovesc, mereu mă simt prea mare ca să mă strecor printre obiecte fără să iau ceva înainte sau să calc pe cineva pe picior. Mă împiedic și pe suprafețe perfect drepte și dau peste colțuri de mese sau obiecte de mobilă care parcă nu erau niciodată acolo. Cred că am crescut prea repede la un moment dat și încă n-am reușit să apreciez dimensiunea nouă pe care o am acum. Sunt la fel de înaltă din clasa a VI-a, și totuși am încă impresia că am tot un metru și jumătate. În mod normal, nici un fel de obiect casant nu e în siguranță pe lângă mine, ca să nu mai zic ca sunt expertă la "reparat" toate dispozitivele din lumea asta, începând cu telefoanele, cărora le-am pierdut de mult șirul. Cu toate astea, cumva toate obiectele pe care le-am stricat au fost înlocuite în moduri pe care nu mi le explic. E ca și cum materia circulă sau care se reînlocuiește în mâinile mele și parca mereu apare ceva nou în loc, material nou de stricat.

   Grația clar nu e trăsătura mea definitorie, iar atunci când încerc să par feminină și sofisticată de obicei fac câte o prostie sau spun ceva nelalocul lui și stric tot tabloul pe care mă chinui să-l alcătuiesc. Așa că am încetat să mai încerc. Prefer sa folosesc doar lucruri foarte solide, eventual rezistente la apă, foc și presiune. Prefer să nu încerc sa par ceva ce nu sunt și să mă rezum la statutul meu de elefant în magazin de porțelanuri. Soluția excelentă pentru haine care nu se pătează în primele cinci minute e compusă din pantaloni negri care nu se murdăresc niciodată și bluze maro anti-pete de cafea. Și o altă lecție pe care am învățat-o în modul dificil - nicio haina alba. Niciuna, niciodată, vreodată. Cred că aș putea să scriu un almanah, chiar două, cu soluții în chestiuni jenante. Acesta e domeniul meu, ofer gratis expertiză, aștept întrebări și dau cele mai eficiente soluții, toate testate de profesioniști. 

    Ai uitat iar cheile după ce ai spus de 15 ori ca e foarte important sa nu le uiți? Nici o problemă. Experții non-britanici spun că cel mai sigur mod sa nu le uiți e sa iei cheile în mână cu cel putin două ore înainte și să le ții până în momentul în care pleci. 

   Ai spart iar un pahar, o oglindă și ecranul la telefon, toate în aceeași zi? Uită de griji. Studiile au arătat că singura soluție în astfel de cazuri e sa ții fiecare obiect de sticlă, ceramică sau porțelan pe care îl atingi cu ambele mâini și să mergi foarte încet, uitându-te atent la el pe toată durata transportului. Notă: e foarte important ca în timpul procesului să nu dai cu capul de obstacolele din față. E de o importanță vitală - am dovezi-cucuie solide.  

   Gama mea de sfaturi oferă soluții dintre cele mai variate: cum sa nu îți mai lași două zile telefonul pe silențios, cum să nu mai calci pe telecomandă, cum să nu uiți la ce ora e întâlnirea importanta pe care evident că n-ai notat-o, cum să nu-ți mai dai cu părerea în împrejurări delicate și, foarte important, cum să nu-ți mai cumperi "lucruri drăguțe". Dacă te-ai săturat ca oamenii sa-ți zică "nu trebuie decât să fii puțin mai atentă", "trebuie doar sa te concentrezi un pic" sau "ai și tu un pic de grija", întreabă-ma pe mine. Am răspunsuri la toate întrebările tale.

     Așadar, dragi împiedicați, îmbrățișați-vă dizgrația! Intrați în conexiune cu elefantul din voi! Fiți una cu amețeala voastră! Nu va mai faceți griji legat de lucrurile pe care le distrugeți - sunt doar obiecte, nu contează cât de scumpe sau de importante sunt. Râdeți de prostiile pe care le faceți; sănătatea voastră mentală e mai de preț decât orice telefon pe care-l scăpați în budă sau orice vază care vă mai cade, din când în când, din mână.

Cu plăcere

   Scopul final al omului nu e nici măcar fericirea. Scopul final al omului e plăcerea. Răstorni munţi şi calci pe cadavre pentru a face lucrurile care să producă o reacţie chimică în creierul tău şi să elibereze substanţele de care ai nevoie ca să îţi exacerbeze existenţa. Asta e explicaţia faptului că avem instincte. Carnale, crude, imorale, egoiste - creaturi primare care caută satisfacţie. Asta suntem, cu nimic mai presus de maşinăriile care pur şi simplu funcţionează cu alt tip de combustibil. De ce credem că există un scop final?
      Ni s-au dat instincte, iar apoi am creat o mie de legi care să le oprime. Am numit aceste legi moralitate şi le-am legat de existenţa forţelor divine, cărora le-am dat nume. Am asociat plăcerea cu răul şi moralitatea cu binele, iar apoi ne-am educat copiii să le diferenţieze. Ca să fie şi mai complicat, am setat limite ale acestei moralităţi care să difere de la individ la individ. Am făcut avortul imoral pentru unii, iar eutanasia perfect etică pentru alţii. Am stabilit că relaţiile între oamenii de acelaşi sex să fie greşite, dar am autorizat misoginismul. Am delimitat  persoanele de animale şi am hotărât pe care făpturile din carne e în regulă să le mănânci. Am vrut egalitate pentru toţi, mai puţin pentru cei care arată diferit de noi.
    Am polarizat autoconservarea şi am decis să ne ajutăm apropele : în ziua în care primul individ şi-a oprit vânătoarea că să-şi ajute vecinul să se ridice, cu riscul ca vânatul să-i scape, în ziua aceea s-a născut civilizaţia, societatea, în ziua ceea s-a decis că cei care trăiesc în triburi, trăiesc mai bine.
     Ce am făcut apoi cu societatea? Am făcut legi, am stabilit conducători, am creat monedă de schimb, am stabilit valoare pentru lucruri, am prioritizat bunurile materiale, am devenit încet-încet singurele creaturi care plătesc că să trăiască pe Pământ.
     Asta ni s-a părut că ne dă superioritate, aşa că nu ne-a mai păsat de ce distrugem; viaţă noastră nu s-a mai limitat la supravieţuire, ci la agonisire. De-acum trebuie să avem, să adunăm, să dăm din coate în lupta pentru bani, pentru putere şi pentru plăcerea care reiese din această poziţie.
    Am  creat încă un concept, şi anume fericirea, şi am hotărât că asta trebuie să facem, şi anume să o căutăm cu disperare până la sfârşitul existenţei, fără să avem nicio idee ce înseamnă, dacă există şi unde o putem găsi.
   Am setat atâtea standarde şi atâtea limitări în încercarea noastră absurdă de a complica fiecare lucru simplu, şi am ajuns să trăim doar de la gât în jos. Vrem că totul să se întâmple aici şi acum - nu avem atâta răbdare şi nu avem atâta timp. Măsurăm timpul în altceva, şi sigur nu în secunde.

Echilibru

    Mergi pe o sârmă. Înveţi să îţi ţii echilibrul, pas după pas, un picior în faţa celuilalt. Nu te uiţi în faţă şi nu te uiţi în spate. Singurul lucru care conta era să te uiţi în jos. Singurul lucru pe care trebuia să te concentrezi era corpul tău şi felul în care acesta răspundea la ce se petrecea în mintea ta. Făceai un pas şi încă un pas şi cădeai. Cădeai în fund, deoarece sub sârma pe care mergi era o podea. Nu cădeai de sus, iar de fiecare dată nu aveai altă opţiune decât să o iei de la capăt. Nici un hău nu se căsca sub tine, iar sus nu se întindea decât cerul. O luai de la capăt, pas după pas. Şi cădeai iar, de data asta îmi picioare. Şi de la capăt, din nou şi din nou. Cădeai, exasperai şi mai încercai odată. Şi atunci ai realizat. Nu contează de câte ori cazi, nu contează de câte ori te ridic, ci contează cum prețuiești fiecare dintre momentele acelea mici în care îţi ţii echilibrul.
   Aşa funcţionează lumea asta şi aşa funcţionează viaţa ta. Nu primeşti decât atâtea şanse câte îţi oferi, nu renunţi decât atunci când vrei şi, oricât de mulţi oameni te-ar înconjura, pe firul tău eşti singur.
   Echilibru e cuvântul de pe buzele tuturor, echilibru e ceea ce căutăm, lucrul spre care tindem şi prin care ne definim fericirea. Cum poţi să defineşti aşa ceva? Cum înveţi pe cineva acest lucru? Cum poţi să găseşti în exterior mecanismele care să îţi ghideze paşii în ritmul acela perfect, unul după celălalt, în acord cu ritmul pe care funcţionezi şi pe care nu îl poţi schimba? Sfaturile vin de la cei care cred că l-au atins, dar echilibrul e diferit pentru fiecare în parte.
   Dar, mai ales, cum o să îţi dai seama atunci când o să găseşti împlinirea? În acelaşi sens, cum o să ştii să nu renunţi de fiecare dată când cazi? O să te uiţi în faţă şi apoi în spate şi o să găseşti acelaşi peisaj familiar. O să închizi ochii şi o să găseşti în interior toate lucrurile acelea pe care vrei să le schimbi. O să priveşti în jos şi o să vezi solul; acolo e răspunsul. Acolo e speranţa, locul în care poţi să te refugiezi şi de unde singura ta opţiune o să fie să o iei de la capăt.
   Ideea nu e să ajungi cât mai departe pe firul tău pentru că acesta e finit, de pereţi o să te loveşti în toate părţile şi toată greutatea pe care o porţi cu tine o să te tragă înapoi. Nu o să ajungi prea departe pentru că nici nu trebuie să ajungi. Nu există o ţintă, nu există un loc anume pe care să îl cauţi. Nu ai un destin sau un scop final, ci o serie de momente în care eşti în aer, în care fiecare bucată din corpul tău vibrează în acelaşi ritm. Atunci o să fii acolo unde vrei şi o să stai atâta timp cât o să te simţi în siguranţă. Nu o să ai vreo idee ce înseamnă fericirea şi nici nu trebuie să cauţi aşa ceva. Dă-i un nume lucrului pe care îl cauţi. Caută-l în locurile potrivite şi mai fă un pas. Un picior în faţă celuilalt. Jos. De la capăt.

Despre magie

     Copilăria mea s-a învârtit în jurul jucatului în noroi. Asta e cea mai vie amintire pe care o păstrez. Nu puteam să las ziua asta să treacă, m-am trezit dimineaţă aşteptând să mi se spună "la mulţi ani". Acolo unde am crescut, era o fântână, iar mai jos de ea se formă un lac care se scurgea printr-un râuleţ într-un râu mai mare, iar acolo era mereu noroi. Nu am fost cel mai prietenos copil din lume, cum, probabil, nici acum nu sunt, dar în capul meu eram prietenă cu tot universul, care nu exista dincolo de ceea ce vedeam cu ochii. Nu ştiam să fac distincţia dintre bine şi rău şi eram naivă. Credeam în monştri şi-n fantome şi-n magie şi în faptul că animalele vorbesc atunci când nu te uiţi la ele. Aveam un câine lup bătrân, care avea nişte ochi pe care îi mai văd şi acum în vise.
    Copilăria mea a fost regatul în care nimeni nu murea. Era locul în care prindeam bondari în serile de vară, în care mă căţărăm în copaci după mere verzi, locul în care timpul nu trecea şi soarele nu apunea până nu îmi terminam jocul. Acum locul acela nu mai există; cred că copilăria e un loc, de fapt. Până eşti copil, nu există nimic, iar după aceea, tot ceea ce vedea copilul din tine se schimbă. Mă întorc, astăzi, la locurile în care am crescut, iar ele nu mai sunt acolo, e ca şi cum atunci când le-am părăsit am lăsat acolo şi ochelarii care mi-au permis să le văd aşa cum le ştiam. Perioada în care eşti mic e ca un felie singulară cu coordonate spaţio-temporale definite, o lume per se, de pe care ieşi păşind  peste un pod care ia foc în urma ta.
    Am surori mai mici, în care îmi înmagazinez tot ceea ce înseamnă pentru mine noţiunea de copil, iar râsul lor e o întrebare la care vreau să-mi petrec toată viaţă găsind răspuns. Când se poate spune că ai crescut? Atunci când ochii tăi nu mai spun nimic. Pentru că asta e ceea ce e aşa distinctiv la copii, ochii aceia prea mari pentru faţa lor, care poartă în ei singurele lucruri de preţ de pe pământ. Atunci când te uiţi în ochii unei persoane şi ei nu mai reuşesc să radă, atunci tocmai ai întâlnit un adult.
     Nu ştiu ce înseamnă să cresc, sper să nu aflu nicioata. Şi e ciudat, pentru că se cere de la mine să fiu matură, se cere de la mine să las prostiile şi să fiu serioasă. Lumea asta e prea serioasă. Şi totuşi, cât de mult te atinge un basm sau cât timp îţi petreci căutând ficţiune? Cauţi magia în jurul tău, momente în care ceva mişcă în ţine şi ţi se pune în gât nodul acela binecunoscut de entuziasm. Cauţi magia în lumina aceea călduţă de iunie, în care apusul era mov şi întreaga lume îţi râdea. Ai fiecare vârstă pe care ai avut-o vreodată, tot ce ai fost şi ce vei fi compune adultul care eşti acum  - copilul care a supravieţuit.

Teste de maturitate

     Nu cred că apreciem cu adevărat ce ni se oferă la şcoală. Şi scriu asta acum în lumina acestei perioade în care mulţi cunoscuţi de-ai mei absolvesc liceul. Nu încerc acum să o fac pe Steve Jobs, iar aici vreau să fac o paranteză specială. Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Ştiu, sunt mai mult decât două, dar pe altceva vreau să pun emfază acum. Există acei oameni care au anumite abilităţi deprinse, înnăscute, nu ştiu, pentru IT. Acel gen de oameni care îşi deschid companie la 19 ani, care codează pentru 500 de euro pe luna încă din anul I, care reuşesc să ajungă experţi şi să fie căutaţi încă de foarte tineri. Ei sunt norocoşi, iar norocul lor constă în faptul că au toate lucrurile astea care sunt atât de căutate pe piaţa muncii în zilele noastre. Foarte bine pentru ei că sunt aşa capabili, bravo lor că se descurcă atât de bine, dar consider că asta nu le da dreptul să spună mereu şi tuturor că "trebuie să-ţi urmezi pasiunea" şi "să faci ce-ţi place" sau mai ştiu eu ce astfel de clişee împart în stânga şi-n dreapta. Iar aici intervin cei din cealaltă categorie despre care spuneam.
     Aceia sunt oameniii ale căror pasiuni - cuvânt folosit cu atâta vervă încât şi-a pierdut şi el sensul - nu reprezintă ceva ce se vinde la foc automat astăzi. Pentru acei oameni, să facă "ceea ce le place" nu prea poate să le plătească întreţinerea. Aici nu am dreptul decât să dau exemplul meu - mie îmi place să scriu. Asta ştiu să fac cel mai bine, şi pot să o fac satisfăcător, în condiţiile în care am primit feed-back destul de bun până acum legat de asta. Asta e pasiunea mea, ca să merg pe aceiaşi termeni, la ora actuală. Sunt conştientă că şansele mele să mă întreţin din asta, să capăt un trăi decent şi să-mi păstrez coloana vertebrală la propriu şi la figurat practicând acest lucru care îmi place, sunt destul de mici. Deci spuneţi-mi, dragi specialişti în IT, ce-ar trebui să fac în cazul ăsta? Care sunt şansele mele să "îmi urmez chemarea" şi să îmi plătesc impozitele?
     Şi aici aş vrea să revin. Acum e perioada în care dăm teste de maturitate, lucrurile de care ne tot avertizează părinţii noştri, sfaturi pe care suntem prea orgolioşi să le ascultăm. Nu e vina noastră - suntem adolescenţi, e firesc să fim bătuţi în cap o perioadă.
     Acum vin lucrurile reale. Vin acele situaţii în care îţi dai seama că tot ce ai făcut până acum nu a fost decât o mare simulare. Primul job, de exemplu, în care şeful se substituie profesorului, iar acesta nu o să te înveţe şi nu o să îţi explice până înţelegi. Acum, nu numai că nu te ajută să evoluezi, ci pot să te exploateze cu cea mai mare uşurinţă şi tu nu o să îţi dai seama - eşti naiv, eşti credul, nu ştii pur şi simplu că lucrurile astea se întâmplă şi că oamenii chiar nu mai au intenţii bune pentru simplul motiv că nu e în avantajul lor.
     Şcoala de şoferi, alt exemplu. Nu îţi permiţi să nu mai fii atent, nu se mai cade să mergi din complezenţă, eşti în situaţia în care plăteşti o sumă de bani că să vină cineva să îţi explice nişte lucruri pe care trebuie să le reţii, şi repede, iar în caz contrar nu te alegi cu o notă proastă şi nu ţi se explică ce ai greşit, ci eşti penalizat pur şi simplu pentru că nu ai fost pe fază atunci şi acolo.  
     Încep lucrurile reale pentru mine şi sunt îngrozită. Nu ştiu cât o să-mi mai permit să copilăresc, să dau din cap şi să mă prefac că înţeleg - aici e locul în care chestionezi absolut fiecare idee cu care vii în contact şi nu mai iei nimic de bun. Îmi dau seama acum că sună exact că tata tot ceea ce debitez, toate aceste cuvinte pe care le auzeam din gura lui şi care mă făceau să cred că e el paranoic.
    Nu mă plâng acum, nu "la tăţi ni-i greu" e ideea pe care încerc s-o transmit. Toţi vor să câştige, inclusiv tu, iar dacă nu o să poţi să îi ajuţi, atunci o să le stai în cale şi o să fii eliminat. Nu are nimeni timp să te cheme în toamnă pentru că tu nu ai trecut examenul acum. Corigenţele astea îţi taie enorm din timp, şi n-ai idee cât de limitată e această resursă. Scriu acum aceste cuvinte pentru că încerc să mi le bag mie în cap. Ştiu că nu spun nimic nou şi că nu transmit absolut nimic pentru unii, dar lecţia pe care ţi-o da o corigenţă pe vara la extemporalul maturităţii e exact lucrul de care te avertizează părinţii tăi de când te-ai născut. Crezi că ai timp să încerci şi la anul?
 

Contractual

     Dar dacă totul e un mare contract? Poate că înainte de a ne naște semnăm un contract, ai cărui termeni nu-i aflăm niciodată. Poate că asta e explicaţia a tot ceea ce se întâmplă aici şi acum. Semnăm un contract despre care nu ştim nimic, iar incoştient ne petrecem viaţa negociind termenii. Iar în ziua judecăţii totul are sens, totul doar atunci, nimic până acolo.
     Atunci probabil sunt mai multe tipuri de contract. Adică sunt contractele simple, iar cei care îl semnează sunt oameni simpli : mulţumiţi, fericiţi, care nu cer multe şi nu oferă multe. Oameni care se mulţumesc cu o familie, cu un loc de muncă, cu o casă. Oameni care se duc la pescuit sâmbătă dimineaţă şi care merg duminică la grătare. Care îşi pun copiii la învăţat şi care plătesc impozite. Contractele lor sunt simple : fă şi tu ce poţi şi după aia mori.
    Şi mai sunt şi altfel de contracte - ciudate, alambicate, duale, hârtie scrisă într-un limbaj de lemn pe care nu-l înţeleg. Oamenii aceia se consideră ignoranţi şi îşi petrec viaţa încercând să acumuleze învăţătură care să-i ajute să-l descifreze. Ei devin acei bătrâni înţelepţi; duc o existență lungă şi grea, încununată doar de momentul în care îşi ţin nepoţii în braţe şi le explică ce înseamnă cumpătarea.
     Probabil există şi contracte în alb, şi pe acelea le primesc cei mai încercaţi dintre noi. Viaţa lor e o pendulare continuă între extreme, un şir continuu de negocieri cu instanţa superioară pe care nu o văd decât în vise. Ei se luptă mereu, dar doar cu ei înşişi, caută tipare în jur, dar lumea nu e o matriţă. Dacă al lor contract e în alb, iar ei nu ştiu, dacă fac lucruri minunate sau oribile, dacă distrug sau dau naştere - dacă ei sunt de fapt singurii care chiar au un scop? Ei sunt criminalii, inventatorii, oamenii de ştiinţă, liderii cruzi, soldaţii devotaţi, fundamentaliştii, călugării, elementele de la capetele opuse ale condiţiei umane care redefinesc, reconstituie, creează şi şterg de pe faţă pământului.
     Poate asta e motivul pentru care vrem mereu să facem ceva, poate chiar există ceva scris, concret, material care dictează ceea ce suntem; poate nu e totul chiar haos. Şi chiar dacă e doar mintea noastră încercând să dea sens hazardului, o fi incertitudinea stipulată în contract, iar toţi termenii or fi având semne de întebare?
 
   

Pe cuvânt

   Chiar nu am mai mult. Pe cuvânt că am doar cuvinte. N-am nici măcar fraze, frazele sunt nişte scorpii înşelătoare. Te mint în faţă, doar cuvântul izolat e adevăr absolut. Atunci când pui un cuvânt lângă altul şi lângă altul, fac echipă şi pun prostii la cale. Nu trebuie să ai încredere în fraze. Cuvîntul izolat, însă... Te poate izbi, ştii? În dicţionar, alături de definiţia aia a lui lungă, care îi şterge expresivitatea şi îi păstrează doar sensul; pe afişe, unde îţi  pune la îndoială percepţia; în cărţi, unde te face să crezi că nimic nu e ireal.
     Poţi să transformi tăcerea în cuvinte, întunericul, noaptea, lumina, aerul, nimicul însuşi. Cuvântul e antimaterie. Poţi să creezi un cuvânt de douăzeci şi trei de silabe în care să cuprindă toată condiţia umană. Cuvântul e filosofie. Poţi să creezi un cuvânt care să chestioneze haosul. Cuvântul e căutare.
     Şi totuşi, când moare un cuvânt? Atunci când îl spui? Sau atunci se naşte? Iar dacă modul în care articulezi sunetele articulează soarta cuvântului, atunci ce se întâmplă când te bâlbâi? Naşti cuvinte gemene. Şi probabil că atunci când nu spui ceva ce ai vrea mult să spui, înseamnă că avortezi cuvinte, ceea ce e greşit. Deci de asta trebuie să spui tot ceea ce vrei.
     De ce au început oamenii să denumească lucrurile? Mă întreb cum au pus nume pentru fiecare copac şi pentru fiecare piatră şi, mai ales, cum şi-au dat seama care e forma unui cuvânt pe hârtie? Mă întreb cum arăta prima literă.
    Chestia e că la început ai doar o frază. Şi începi să faci supă. Înlocuieşti unele ingrediente cu sinonime. Unele sunt prea dulci, şi le dai un sens contrar. Altele sunt mai înnecăcioase, aşa că le tăi mai mărunt. Altele sunt prea dure, deci trebuie să le înmoi. Şi totuşi, ai nevoie de toate, deşi poţi să supravieţuieşti şi cu puţine.
    Dar nu înţeleg cum vine, în minte ai mereu o imagine care se mişcă şi o voce care nu tace. Deci ce sunt cuvintele din mintea ta? Pixeli?
    Ale cui sunt toate cuvintele astea, nu cumva sunt ale tuturor? Şi e trist, pentru că eu doar cuvinte am. Pe cuvânt.
 

În general

    Nu e bine să generalizezi? De ce nu e bine? Pentru că fiecare individualitate e particulară. Asta nu e tot generalizare? Orice teorema matematică,  orice analiză istorică,  orice raport ştiinţific are ca scop găsirea de generalităţi. De ce să nu emiţi ipoteze generale? Pentru că există excepţii? Nu sunt atât de relevante excepţiile, şi care e logica din spatele afirmaţiei "excepţiile confirmă regulă"?

   Dihotomiile, adică clasificările conceptelor în alb sau în negru, sunt toxice, s-ar zice. Dar oare nu asta e ceea ce facem? Asta face educaţia din noi, ne învaţă să căutăm tipare şi şabloane care să se aplice în general. E curios, e paradoxal, că fiecare particularitate a unui individ intră mereu sub o categorie. 

    Oamenii nu sunt tipologii. Chiar nu sunt? Adică nu e fiecare individ purtător a cel puţin o infinitate de etichete? Cărţile pe care le citeşti, filmele, cu toate personajele lor, complexe sau liniare, au voie să prezinte tipuri umane. Şi eu cred că nu e firesc să spui că în afară cărţilor, oamenii nu au voie să fie văzuţi că tipuri umane. 

    Fiecare persoană pe care o cunosc acţionează tipic ei, dar acest tipic nu se rezumă doar la acea persoană. Cu toate că nu poţi afirmă că e general valabilă o anumită caracteristică, asta nu înseamnă că nu intră sub un numitor comun raportat la o masă mai mare. Suntem cercuri care se întrepătrund cu alte cercuri, care, la rândul lor, împart fragmente cu alte cercuri - nu e asta generalizare? 

    Dacă nu suntem tipologii, atunci ce suntem? Unici? Oare unicitatea nu e, la rândul ei, o suma de multiplicități? Un mozaic e format din bucăţi de sticlă de culori diferite, iar atunci când separi culorile, diluezi identitatea acelui mozaic; acesta îşi păstrează identitatea în timp ce o împarte. La fel, atunci când cunoşti bine un prieten, spre exemplu, te aștepți de la el să reacționeze într-un anumit fel, deci în general ştii că se aplică ceva specific. Când separi fiecare specificitate din personalitatea prietenului tău, le poţi pune pe fiecare în căsuțe separate într-un tabel cu reacții general umane. Deci cum poţi să spui că nu eşti o tipologie?

     O idee e mereu o generalizare, deci să generalizezi înseamnă să gândeşti. Tot aşa, să etichetezi înseamnă să înţelegi, acestea sunt procese mentale sănătoase, iar a spune că generalitățile sunt false e că şi cum ai spune că nu generalizezi niciodată... A, stai. Ups.

Irelevant

      Mă obsedează ideea că o să îmbătrânesc. Până şi conceptul de adult mă face să-mi pun întrebări asupra a ceea ce o să pierd inevitabil în timp. Că o să-mi iasă din cap toate lucrurile care mă definesc şi de care sunt mândră, cumva, acum, că o încetez să gândesc şi să caut tipare în lumea din jur, că o să devin preocupată, că toţi oamenii mari, de prostiile mici şi irelevante care nu nimic mai adânc în ele. Mi-e frică să nu devin şi eu irelevantă. O să încetez, cu timpul, să mai caut rostul vieţii? Chiar ne înghite pe toţi inerţia la un moment dat, chiar renunţăm la vise, chiar ne contopim cu societatea şi ne lipim valenţelor comune ale problemelor cotidiene, totul fără drept de apel? Suntem nişte pete pe haine care ies la spălat,  lumina care se stinge atunci când cade cortina? Asta înseamnă să devii normal?
      De ce se adună oamenii la înmormântări? De ce simt că trebuie? Oamenii ştiu, adânc, în conştiinţă, că toate vieţile se intersectează cumva. Moartea nu ia pur şi simplu pe cineva şi lasă pe altcineva pentru că tocmai în acea mică distanţă dintre a fi luat şi a fi lăsat, marile schimbări se petrec. Deci suntem interconectaţi. În sensul ăsta, scopul nostru în viaţă este să ne angrenăm cât mai febril în mecanismul ăsta mare care se cheamă umanitate. Atunci ce rămâne din individualitate? Mai are rost să te chinui să fii diferit şi original şi independent dacă, la urma urmei, eşti dependent de tot ce te înconjoară din momentul în care deschizi ochii până în cel în care îi închizi de tot?
     La urma urmei, mai are rost să pui întrebări când ţi-e aşa silă de răspunsuri? Ne distragem atenţia de la toate acestea refuzând să privim prea departe. De asta când eşti tânăr te gândeşti doar la ziua de azi, când eşti matur te gândeşti la cea de mâine, iar când eşti bătrân te gândeşti doar la cele în care erai tânăr.
    Suntem entităţi individuale doar cât suntem tineri. După aceea devenim parte a ceva. Devenim profesori, devenim dulgheri, devenim ingineri, devenim ceva dintr-o categorie. Căpătăm o indentitate pierzând o identitate. Şi vine problema a ceea ce lăsăm în urmă. Pentru că aici e urât de tot, că nu prea lăsăm nimic. Copii? Au şi ei identităţile lor. Cărţi, clădiri, picturi, desene, scrieri, creaţie? Fragmente din noi pe care nu le înţelege niciunul în felul în care le-am exprimat noi, le înţelege în felul în care se exprimă el, în contextul în care tot ce trece prin fitrul subiectivităţii iese ciuruit.
    Ce e de făcut? Nimic. Întoarce-te înapoi la planurile pe diseară, adu-ţi aminte ce ai de făcut mâine, plăteşte rata şi gândeşte-te la concediul următor. Cumpără pâine. Fă tot ce trebuie, lasă-te prins în reţea. Trăieşte-ţi felia de relevanţă.

Cutia

        Zilele trecute mergeam prin oraş şi am avut nevoie de un bilet de autobuz. M-am îndreptat spre o tonetă de ziare, mă gândeam în altă parte, eram absentă şi nu vedeam prea multe în jur. La tonetă era o cucoană cam de vreo 50 de ani, cu dinţii strâmbi în faţă şi cu buzele spoite de un roz ciudat şi sclipicios. "O călătorie, vă rog." Şi cucoană : "Unde?", moment în care am ridicat capul de parcă m-aş fi trezit din comă şi am privit-o atent, iar ea părea că are o anumită dulceaţă în ochi şi un zâmbet complice pe faţă, care acum îmi dădea impresia că ar fi fost cel mai frumos din câte am văzut vreodată. " În viitor, poate. Sau în trecut..." a fost ce-am reuşit eu să spun, deşi pentru mine era deja clar că femeia aia îmi intrase până în fundul inimii. "Da, în trecut, să fim mai tineri. Eh, domnişoară, da' tu eşti tinerică oricum", a mai zis, iar eu m-am îndepărtat, impresionată mai mult decât ar fi fost cazul, date fiind coordonatele deloc ieşite din comun.
         E ciudat cum lucrurile cele mai evidente de pe lumea asta trec neobservate până în momentul în care începe să planeze o umbră de mister pe ele. După chestiunea cu biletul, mi-a tot venit în cap o poveste cu o cutie de carton pe care am auzit-o cândva, poate înr-un film, poate în vreo carte. Un băieţel a primit odată de la bunicul lui o cutie de carton închisă, cu un semn de întrebare pe ea. Bunicul nu i-a spus nici să o deschidă, nici să nu o deschidă, nici să o păstreze, nici să o facă căsuţa pentru porumbei, iar băiatul care tot încerca să afle de la bunic ce conţine nu a primit niciun răspuns, poate doar o mângâiere de bunic pe frunte şi un zâmbet.
       Ani mai târziu, copilul mare de-atunci încă avea cutia aceea pe dulap, se uita la ea de fiecare dată când stătea la birou. La un moment dat, stătea cu capul în palme şi privea în gol şi i s-a o oprit privirea pe cutie : "Oare de ce n-am deschis-o niciodată?" S-a ridicat în picioare şi a luat-o în mâini, a pus-o la ureche, a scuturat-o, a privit-o din toate părţile, operaţiune pe care o repeta pentru a mia oară. Apoi a îndepărtat-o iar de el, ţinând-o cu amândouă mâinile, a pus-o la loc şi a ieşit din cameră. De ce nu a deschis nenorocita aia de cutie, mă întrebam când am auzit povestea. Mă întreb şi acum. Ce e aşa special la o cutie de carton închisă, ce e aşa de fascinant la lucrurile pe care nu le cunoşti, ce îţi atrage interesul spre ceva ce nu înţelegi şi e dincolo de percepţia ta?
       De ce căutăm de nebuni misterul? Din curiozitate? Din frică? Din frică de faptul că, probabil, nu e niciun mister de fapt? De asta se temea băiatul, poate. Că va deschide acea cutie şi va fi goală. Închisă, era atrăgătoare, era fascinantă, era frumoasă. Frumoasă... Priveşti o floare şi ţi se pare frumoasă, nu ştii care sunt mecanismele care o fac să arate astfel. Pui aceeaşi floare la microscop şi vezi celulele de aproape, substanţele care interacţionează acolo şi procesele care îi dau viaţă. Dar acum nu ţi se mai pare frumoasă, pentru că o înţelegi.
        Dacă viitorul meu ar fi în faţă ta, scris şi împăturit pe o foaie într-o cutie închisă cu un semn de întrebare pe ea, ai deschide cutia? Dacă ai avea şansă să cumperi o călătorie în viitor, ţi-ai dori acest lucru? Dacă ai găsi răspunsurile la toate întrebările pe care ţi le pui constant, ţie şi întregii existenţe, chiar ai vrea să le afli? Sensul vieţii stă în căutarea sensului vieţii. Cutia o să rămână închisă de dragul incertitudinii. Călătoria o să fie, de data asta, doar până în Podul Roş.

Noroc

   Cred în noroc. Nu sunt un om superstiţios, cu atât mai puţin unul religios, dar cred că norocul chiar există, cred că e la fel de real la timpul şi spaţiul, e o coordonată în sine. Hazard sau entropie, întâmplare sau coincidenţă, lucrurile astea sunt palpabile şi reale, sunt dimensiuni ale existenţei, fidele şi inteconectate.

    Să fii la coodonatele geografice potrivite, să nimereşti intervalul orar necesar - omul potrivit la locul potrivit - şi să ai noroc. Cam asta e tot ce poţi să faci, fără să faci nimic. E paradoxal cât de mult şi cât de puţin poţi să intervii în orice, cât timp poţi să cauţi ceva şi cât de mare poate să fie uimirea când îl şi găseşti. Tot ceea ce suntem noi, tot ceea ce facem, totul e guvernat de noroc, de şansă, de nişte zaruri aruncate de ceva mai mare decât noi, ceva imaterial, mai mult decât o entitate, mai degrabă un sistem de reguli şi de condiţii scrise cu stele la graniţele spaţiului. Poţi să numeşti asta Dumnezeu? Sigur că poţi, dacă asta are sens pentru tine. Poţi să-i atribui o identitate? Bineînţeles, dar cu ce te ajută?

     Încercăm mereu să găsim sensul în imaterial, să prindem ceva în palme şi să îi dăm o formă şi o etichetă, să îl categorisim şi să îl plasăm în mintea noastră în sertarul alocat. Deciziile le luăm noi, sau aşa credem, dar şansă ca ele să se concretizeze în ceva anume e infirmă. Riscul la care te expui poate să devină un ghinion de toate frumuseţea sau o baftă uriaşă, totul la fel de aleatoriu, cu tot spectrul de la una la alta. Nu suntem decât clişee materializate, condensări de atomi ambulante cu putere de decizie limitată.

    Credem că avem control asupra vieţii şi e firesc, am înnebuni dacă am realiza că suntem în bătaia vântului. Dar cât e de adevărat? Cât de mult poţi să schimbi faptul că te-ai născut într-un anumit context social? Cât de mult poţi să controlezi schimbările pe care le imprimă asupra ta toţi oamenii cu care vii în contact? Ce contribuţie ai tu la faptul că ai crescut în prospera Suedie sau în Orientul Mijlociu bătut de război? Poţi să faci extrem de multe eforturi şi să ajungi pe o anumită treaptă pe care se întâmplă să se găsească un om care n-a făcut absolut niciun efort. O să fii frustrat şi n-o să ţi se pară corect, dar corect nu înseamnă nimic. Nici nu există conceptul asta de fapt, corect e o idee sintetizată de oameni pentru a-şi explica lucrurile care li se întâmplă, deşi acestea nu au nicio explicaţie. 

     Totul e inherent corect. Lumea asta e cumva egală, deşi nu pare de nicio culoare aşa. La nivel global, nu e, deoarece nu e omogenă din niciun punct de vedere. La nivel individual, pe de altă parte, este. Dai exact ceea ce primeşti, în cam aceeaşi cantitate, sub diferite forme. 

     Norocul e speculaţie metafizică, mult prea abstract - totul tinde să devină prea abstract de la un punct -, dar mult prea prezent pentru a-l nega. Cu toate astea, înainte de a castiga la loto, tot e încă necesar să cumperi un bilet - pare corect, nu-i aşa?

Scenariu

    Probabil nimic din ceea ce crezi acum nu o să mai trezească nimic în tine peste câţiva ani. O să te schimbi, probabil radical, în rău, în bine, în ceea ce o să simţi tu că vrei să fii. O să iei decizii constant, o sumă mare de decizi. Vei susţine cu tărie o cauză, vei fi tânăr şi vei crede orbeşte. Vei trece de la nepăsare la repulsie apoi legat de acea cauză. Vei empatiza, real sau disimulat, cu ceea ce se petrece în jurul tău.
      Vei fi revoltat, vei fi confuz, vei fi indiferent. Cortina va cădea peste o grămadă de oameni din viaţă ta. Îţi vei da seama, la un moment dat, că rezonezi cu anumite persoane doar atâta timp cât eşti pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Apoi veţi evolua în direcţii diferite. Şi e perfect firesc. Dacă am putea să vedem legăturile dintre oameni că nişte fire ataşate de corpurile lor, am realiza toată reţeaua asta de relaţii e cel mai efemer dintre lucruri. Totul se rupe şi de desface la un moment dat, şi nu e nimic greşit în asta.
     Şi vei ajunge apoi la acel moment din viața ta când îţi vei da seama că nu ai timp. Vei pune capul pe pernă noaptea -  zile trecute fără noimă - şi te vei întreba ce tot faci. Probabil atunci te vei panica, dar nu va ţine decât în intervalul de dinainte să adormi, pentru că a doua zi o să aducă mult prea multe responsabilităţi că să mai lase loc de momente de introspecţie.
     Apoi vei fi plictisit. Ţi se va părea că fiecare zi se repetă în acelaşi tipar care seamănă cu cel de dinainte, te vei învârti la infinit în acelaşi cerc banal şi monoton, contrariat, prea plictisit pentru a păstra, prea lipsit de energie pentru a schimba  ceva.
     Apoi vei fi înţelept. Îţi vei da seama că viaţa e ca un mare banc, că tot timpul până atunci ai căutat poanta, încercând să găseşti frază supremă pe care să o transcrii în acţiuni în aşa fel în cât tot textul de până atunci să aibă sens şi însemnătate. Vei realiza că ai tot redactat un mare lanţ de promisiuni, lucruri pe care ţi le-ai promis ţie, în secret, sau celorlalţi, mai mult sau mai puţin direct. Căutăm promisiuni în tot ceea ce începem. “A fost odată că niciodată” – te rog, spune-mi  o poveste care să merite timpul meu. Nu am timp. Un lucru îţi atrage atenţia dacă îţi promite ceva. Fiecare început de carte, de film are nevoie de introducerea aceea care să te ţină acolo şi să te facă să-ţi pese.
     Şi la sfârşit cum vei fi? Împlinit? Rareori. Vei fi un automat ambulant de sfaturi, le vei oferi cu generozitate tuturor, cerute sau nu. Vei vedea în jurul tău  acelaşi ciclu, aceleaşi credinţe orbeşti, aceleaşi cercuri, aceleaşi promisiuni. Vei încerca să-i ajuţi să-şi găsească poanta de final pe toţi cei a căror poveste e similară cu a ta. Apoi îţi va expira timpul şi va cădea cortina. Şi îţi va fi frică de momentul în care va cădea cortina, din nou, lucru firesc, dar iraţional. Nu vei trăi ca să experimentezi moartea. Când ea va fi acolo, tu nu vei fi. În sensul ăsta, cortina nu va cădea niciodată. Şi totuşi, vine întrebarea, al cărei răspuns e la fel de nesatisfăcător chiar dacă e pozitiv sau negativ  : şi dacă nu primeşti aplauze?

Subiectiv

       Nimic nu e obiectiv vreodată. Suntem creaturi afective, suntem suma experienţelor noastre anterioare, ne formăm o părere, o atitudine faţă de un lucru fără a şti ceva despre el în mod necesar. Primul impuls al creierului nostru în momentul în care îi apare ceva nou în faţă este de a-l compara cu ceva văzut anterior.  Atunci, el încearcă să facă legătură cu evenimente din trecut care să aibă ceva similar pentru a şti cum să anticipeze comportamentul acelui lucru în viitor. De asta ne este frică de necunoscut, pentru că nu reuşim să anticipăm următoarele acţiuni, deci nu suntem pregătiţi să reacţionăm. Tot de asta reacţionăm ciudat faţă de unele fenomene deoarece avem o imagine anterioară distorsionată. De asta am vrea parcă puţin să înceapă WWIII, pentru că singurele noţiuni pe care le avem despre război vin din filmele romanticizate pe care le-am văzut, sau de la străbunicii noştri, ale căror poveşti din armată ne-au făcut să îi urcăm pe un piedestal. Şi asta e explicaţia, deoarece în acel moment nu te gândeşti la consecinţele a ceea ce îţi doreşti. Războiul e urât şi crud şi are consecinţe care se întind pe decade, dar tot ai vrea să vezi un pic ce înseamnă, ca în filmele acelea cu trenul şi peronul şi batista care flutură din mâna tinerei  înlăcrimate. Ca să nu mai zic de buncăr…
        Iar percepţiile noastre sunt extrem de limitate. Toate obiectele cu care vine omul în contact într-o viaţă, limitat la perioada de timp şi la regiunea în care trăieşte, reprezintă o perspectivă foarte îngustă raportat la totalitatea obiectelor existente. Aşa că e firesc să avem tendinţa să folosim cuvinte mari pentru idei mici, să ne plictisim, să căutăm lucruri extreme şi neobişnuite şi să avem impresia că nu se întâmplă nimic.
       Dar asta nu înseamnă că nu venim în contact cu foarte multe. Dimpotrivă, ne bombardează zilnic din ce în ce mai multe informaţii, iar a le prelucra şi a le înţelege pe toate nu este numai imposibil, ci şi nebunesc.  Aşa că mintea noastră lucrează în consecinţă : categorizeaza oameni şi îi încadrează în tipologii. Exemplu, întrebare de 100 de puncte : “crezi în Dumnezeu?” E ca şi cum un om orb te întreabă dacă eşti alb sau negru. Vrea să te localizeze undeva, să te eticheteze progresiv că să îşi contureze o idee despre tine, să ia toate informaţiile pe care le are despre albi sau despre negri şi să ţi le lipească pe frunte. Despre cât de etică este etichetarea oamenilor, asta e o altă discuţie.
         Aşadar, e o tâmpenie să te aştepţi la obiectivitate sau să pretinzi că poţi să o oferi. Poţi să te apropii de ea, poţi să tinzi către ea, dar nu poţi să o atingi. În aceeaşi categorie intră şi toleranţa. Într-o lume în care se discută de concepte democratice şi de egalitate, încă suntem în situaţia în care putem doar disimula toleranţa. Iar lucrurile probabil n-o să se schimbe prea mult, pentru că ăsta e felul în care merge creierul nostru.
       E minunat, tot paradoxul ăsta pe care îl purtăm în noi. E minunat cum tot ceea ce facem e şi rău, şi bun, şi explicabil.
      
      

Acasă

   Ce e acasă? E acasă unde te-ai născut, e acasă locul unde stai, e acasă locul în care te duci în vacanţă? Ce înseamnă acasă, de fapt? E locul acela confortabil şi protejat, unde te simţi liber şi în siguranţă? E acasă, de fapt, o persoană? Ce e un cămin şi de ce e aşa important?
    Am schimbat o grămadă de domicilii, am trecut prin o mie de case şi cu mi-am dat seama niciodată dacă sunt acasă. Nu mi-am găsit locul, încă nu mi-l găsesc, aştept zile întregi că să ajung undeva şi când sunt acolo îmi dau seama că vreau să plec, nu ca să fiu în altă parte, ci doar ca să nu fiu acolo. Cum o să-mi dau seama când mi-am găsit locul? O să mă simt într-un fel anume, o să mă lege de acel loc dorinţa de a mă întoarce? Sau doar o să mă ataşez afectiv de el? Sau o să mă întorc pentru că lucrurile mele sunt acolo?
    Nu mi-am creat conceptul de cămin în minte. Am ajuns să cred că locul meu e acolo unde o să devin cine vreau. Probabil o să mă simt în siguranţă în locul care o să-mi ofere răspunsuri şi perspectivă. Poate o să mă simt protejată într-un loc pe care o să îl deţin. Actul de proprietate e certificatul de acasă pe care îl caut? Dacă nici măcar acela nu e? Dacă nu o să simt asta nici atunci?
    Poate locul meu e pe drum. Poate că în toate momentele când o să caut locuri, o să caut, de fapt, doar procesul de tranziţie în sine. Poate de fapt dependenţă transformă un loc într-un cămin? Adică o să mă simt acasă doar atunci când o să am o familie încropită undeva? Chiar sunt toate răspunsurile mele aici, în conceptul de familie în care mi-am pierdut toată încrederea?
   O să vină aşa, că o revelaţie, ca un sentiment nou şi pe care o să îl indentific imediat, impresia că mi-am găsit locul? Probabil. Am toată speranţa în asta. Am toată speranţa că la un moment dat o să cobor din maşină şi o să trag prima gură de aer şi aerul o să vibreze. O să ascult liniştea aia, dar nu linişte în sensul de lipsa sunetului, linişte în sensul de armonie, de conexiune între mine şi acele coordonate geografice. Se spune că apartenenţa nu ţine de o porţiune de sol, ci de o porţiune de suflet. Să fie oare aşa? Eu sper să fie...

Toate-s vechi și nouă toate

     În fiecare zi, în medie de cam două-trei ori, îmi tot iese în cale ceva care să îmi amintească de grelele  vremuri care or să vină. Tot apare câte ceva, câte cineva care să îmi tulbure toată liniştea, şi aşa fragilă şi vai de mama ei, şi să mă facă să mă întorc din nou la urâta, deprimanta şi vechea chestiune legată de viitor. Nu cred că am fost la vreun punct în viaţă mea mai confuză de atât - şi eu sunt cea mai confuză persoană din lume, încântată de cunoştiinţă. Şi e frustrant, al naibii de frustrant că nu reuşesc să mă concentrez pe nimic. Exact în momentul în care îmi vine, când simt că l-am atins, că îl ţin bine în mână, puf!, se duce, ca şi cum nu ar fi fost, că şi cum nici n-ar putea să fie. Nu ştiu ce o să fiu, nu ştiu ce o să fac, nici nu prea mai sunt sigură cine sunt.
       Mă las antrenată de toată presiunea asta, ceea ce am urât cel mai mult toată viaţă şi de care am încercat, fără şansă, continuu, să mă lepăd. Am făcut toată viaţă "ce trebuie", deşi am înghiţit în sec de fiecare dată când am făcut-o. Am încercat să împac mereu pe toată lumea, să fac alegerile bune pentru toţi, să mă ridic la aşteptări, să mă apropii cât mai mult de perfecţiune. Mi-am dat seama în fiecare clipă că toate astea m-au făcut să pierd câte ceva din mine, chiar dacă m-am chinuit să rămân cine sunt. Goana după note mari, goana după diplome, goana după apreciere, după modele - nu m-am întrebat niciodată pentru ce. Pentru mine, teoretic... Teoretic. Nu a fost niciodată pentru mine. Cum o să reuşesc eu, în puţinul timp care a rămas până la marea decizie, să îmi dau seama care e marele răspuns la marea întrebare?
      Am încercat mereu să învăţ, să înţeleg, să cunosc, să caut, să îmi pun totul în cap în sertăraşe mici, să ordonez tot, să fie albul alb şi negrul negru, şi reuşeam, serios că reuşeam. Totul era atât de clar şi limpede atunci când nu mă gândeam la el... Dar a venit şi timpul analizei, când a trebuit să mă uit în sertăraşele alea şi să îmi dau seama că nu au existat niciodată sertăraşe, pur şi simplu aruncam toate informaţiile care treceau prin mine într-o pubelă mare de tot, unde era un malaxor nesimţit care le întorcea frumos pe toate, reţeta perfectă pentru haosul absolut.
      Realizez că am fost şi o să fiu toată viaţa o frustrată. Da, exact aşa. Pentru că o să caut mereu răspunsuri şi pentru că ele o să vină mereu sub formă de întrebări. Pentru că o să caut mereu să fiu morală, onestă, sinceră, şi pentru că nimic nu e aşa în viaţa reală. Nu, viaţa reală e de fapt un ghem mare de fire care se tot înnoadă şi se rup şi se întind şi nimic nu are o ordine, o logică, nu are un tipar; e o masă uriaşă de hazard şi de absurd şi încă nu am văzut nimic. Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu, în primul rând despre mine. Ce ştiu eu să fac? Singurul lucru care mi-e clar e că vreau să plec, să fug, să schimb ceva, şi tare m-ar mai ajuta să ştiu unde şi ce anume. Ce simplu ar fi dacă mi-ar spune cineva, pur şi simplu, ce să fac. Dar nici asta nu e bine, nu ascult niciodată pe nimeni. Şi când orgoliul prostesc se îmbină cu confuzia supremă, haosul atinge stadiul de sublim.
      Şi totuşi sunt optimistă. Nu cred că o să am o revelaţie la un moment dat, nu o să plouă cu răspunsuri şi adevăruri absolute într-o zi. Poate trebuie totuşi să caut în continuare. Poate răspunsul e de fapt mai simplu decât am crezut. Poate că o să şi  schimb vreo două-trei-patru mii de răspunsuri până o să ajung undeva. Poate că e normal să nu ştiu ce vreau acum. Am încredere că o să recunosc răspunsul acela când o să îl văd, că o să îl leg fedeleş şi o să îl pun într-o cuşcă. Singurul lucru clar e că acum e vremea egoismului, acum e momentul în care chiar nu trebuie să mă întreb pe nimeni, să-mi iau orgoliul care m-a târât în toate tâmpeniile de până acum şi să îl supun unui interogatoriu. O să scot de la el toate răspunsurile. Negru pe alb, dacă se poate.