Realitatea se vede din spate

Am ajuns la concluzia că oamenii se iau prea în serios. Şi nu vorbesc neapărat de încăpăţânare. Încăpăţânarea e un lucru voluntar : refuzi în mod voit să faci ceva pentru a descuraja pe cineva. Vorbesc despre impresia acea clară că ai dreptate şi dorinţa de nestăpânit de a impune şi altora dreptatea ta. Sau de convingerea că felul în care te simţi e cauzat de dezastre, de conspiraţii. Că toţi sunt împotriva ta, că nu eşti înţeles, că nu eşti apreciat.
Nu e chiar aşa. Nu ai mereu dreptate. Şi chiar dacă ai, de ce trebuie să îi convingi şi pe alţii de asta? Cui îi pasă? Nu eşti făcut să salvezi lumea de ignoranţă. Nu am înţeles niciodată contrazisul doar de dragul de a te contrazice. Care e ideea? Să  demonstrezi cât eşti de deştept? Să-ţi confirmi superioritatea? Dacă ai nevoie de confirmare pentru asta, mai mult că sigur nu există…

Şi nu, nu eşti un artist neînţeles care trăieşte pe cont propriu într-o lume unde toţi ceilalţi sunt nişte proşti care nu înţeleg ideile tale măreţe, stilul tău de viaţa libertin, lipsit de prejudecăţi şi plin de profunzime.  Nu. Probabil eşti doar un tip plictisit care nu mai poate de bine, căruia i se năzăreşte că a descoperit cine ştie ce adevăr ascuns despre viaţă. Nu eşti atât de special pe cât te crezi, nu în sensul acela.
Pe lângă asta, ca să fii apreciat, trebuie să meriţi. Trebuie să îţi dai seamă ce poţi să faci şi să îl faci bine. E o tâmpenie să stai pe fund şi să aştepţi, iar la sfârşit să zici că oamenii nu te apreciază la adevărat ta valoare. Deşi nu ai făcut nimic pentăru a arăta că meriţi apreciere.  Pur şi simplu, există o lege nescrisă a Universului, cred eu, care nu concepe că  un om perfect capabil din punct de vedere fizic şi psihic să se complacă în lene, dar să asteapte să primească recompensă şi recunoaştere pentru asta.
Pe bune. Pur şi simplu nu merge aşa. Cât ţi se pare că ceva nu e corect, nu începe să te plângi. Gândeşte-te exact la ce ai făcut, la cum ai făcut asta, cât de mult te-ai implicat, dacă ai fost vreodată dispus să sacrifici din timpul, confortul sau energia ta pentru a face acel lucru bine. Ai voie să te plângi de un lucru doar dacă cel puţin câteva din condiţiile de mai sus sunt satisfăcute/satisfăcătoare. Dacă nu, atunci înseamnă că eşti un ipocrit care se suprapreciază. Care se ia prea în serios, pe când, în realitate, n-a făcut, vreodată, ceva.
Iar cei care în adolescenţă se poartă aşa, se transformă, in timp, în genul de adulţi care îşi iau copii de mâini şi le zic : “Lumea e rea. Nu trebuie să ai încredere în nimeni. Nu faci nimic dacă nu îţi iese si tie ceva. Speculează fiecare moment şi  profită de fiecare persoană”. Şi aşa apare încă o generaţie de neînţeleşi. Singură metodă prin care poţi să ieşi din cercul asta vicios e să deschizi ochii şi să nu te mai iei atâta în serios. Fă un pas înapoi şi măsoară lucrurile obiectiv. E mult mai simplu să trăieşti aşa.