Vid

        Aş vrea să îmi golesc capul. Aş vrea să scot rând pe rând fiecare emoţie pe care am trăit-o vreodată. Iar când totul va fi inexpresiv, să elimin toate senzaţiile, una câte una, până când nu va mai fi nimic de perceput. Apoi aş vrea să dispară fiecare imagine, una după alta, până când nu va mai rămâne nimic bidimensional. Atunci va rămâne doar întuneric, iar pe măsură ce continui, să nu mai percep nici întunericul. Încet, totul să se împrăştie şi nu rămâne nimic, e linişte, e vid, iar nimic din ceea ce sunt eu nu mai e acolo. Acum nu sunt nimic.
      Acum aş vrea să mă dedublez, să ies din mine. Să pot să mă văd, aşa cum stau dreaptă aici pe scaun. Aş vrea să plec, să ies şi să văd, pur şi simplu, să văd absolut tot. Acum nu aş vrea decât să percep fiecare imagine, fiecare senzaţie din lume. Ca şi cum lumea ar fi o poză în relief, şi eu nu pot decât să o privesc. Nu vreau să o înţeleg, am petrecut o eternitate încercând să înţeleg totul. Nu. Vreau doar să fiu acolo, oriunde, peste tot, pasivă şi lipsită de relevanţă. Aş vrea să simt fiecare textură, să dau totul pe repede înainte şi să văd cum se schimbă fiecare element din decor.
       Acum aş vrea să nu fiu nimic. Să fiu aerul însuşi, şi nici atât, să devin pur şi simplu ceva static, dar să nu stau, să mă deplasez, dar fără să mă mişc, să simt, dar fără să înţeleg. Acum aş fi totul. Aş putea să fiu pământ, să curg, să plutesc, să mă dezintegrez, să fiu materia în toate stările de agregare, sau să fiu imaterială. În momentul asta, n-aş mai vrea nimic. Aş putea să mă întorc înapoi în mintea mea, să chem fiecare amintire pe care am alungat-o, să readuc fiecare moment de care am scăpat, să primesc înapoi toate ideile care s-au dus, să fiu încet, încet, din nou ceea ce sunt. Aş putea... Aş putea să mă întorc înapoi aici, să îmi simt din nou mâinile şi capul, iar în capul meu să nu se fi schimbat nimic. Doar că s-a făcut linişte. S-a făcut atât de linişte... În mintea mea totul se va fi propagând acum în cercuri concentrice perfect ritmat, iar eu voi fi simţit în sfârşit pace. Aş vrea să se fi schimbat ceva. Şi tot să nu fi înţeles nimic.

Retrospectiva de marți

   M-am născut într-o zi de marţi. Şi îmi amintesc perfect lucrul ăsta, era februarie şi zăpadă, iar atunci când păşeai se auzea mereu: "marţi-marţi, marţi-marţi". Afară era frig, dar nu tare, era genul acela de frig cât să îţi facă nasul roşu şi să îţi tremure doar un pic mandibula, iar picioarele să îţi fie amorţite doar la degetele mari. Sunt aproape convinsă că era destul de însorit. Asta doar dacă  nu era noapte, pentru că asta ar fi schimbat cu totul povestea. Ideea e că sigur era marţi.
    Zilele de marţi sunt cele mai bune. De la o zi de marţi nu ai aşteptări. Nu e că o zi de vineri. Toată lumea iubeşte vinerea, deşi de cele mai multe ori se termină aşa, fără nici o satisfacţie în afară doar de cea dată de faptul că a două zi va fi sâmbătă. Nici sâmbătă nu prea o agreez, mă enervează prin simplul fapt că precede duminică, ziua aia care se află chiar înainte de luni. Toţi avem planuri începând de luni. Dar tocmai aici vine partea faină a zilei de marţi : te-ai obişnuit deja cu ideea că nu o să faci nimic nici săptămâna asta. În cazul în care deja te-ai convins că o să faci ceva, atunci e perfect. Ai timp berechet. Nu e că şi cum ar fi deja miercuri şi mijlocul săptămânii şi e clar că nu ai reuşit să ajungi nicăieri şi nu mai are rost să te apuci.
   Şi cum spuneam, era marţi. Îmi amintesc bine că era o zi minunată. Pur şi simplu. Te uitai în calendar şi vedeai cifrele acelea minuate, rotunde, grase, roşii : "douaazeeci februaarie". Sună atât de perfect şi rotund, era ca şi cum ai fi vrut să îţi scrii acele litere pe retină, să le vezi mereu, atâta erau de minunate, rotunde, grase şi roşii. Şi nici nu părea genul acela de zi pe care îl aşteaptă mereu babele, "da, maică, parcă se mai încălzeşte, de-acu vine primăvară". Nu. Nu vine deloc primăvară. Nu. E încă zăpadă şi zăpada încă scârţâie. Nu e ud, nu plouă, nu e noroi peste tot şi soarele nu e chior şi enervant. Nu, e încă iarnă şi soarele străluceşte cum n-a strălucit niciodată, şi, dacă te uiţi atent, are o culoare blond patinat, ca părul rusoaicelor. Iar cerul e opac. Sunt sigură de asta, aşa e mereu de ziua mea. Îţi lipeşti nasul de geam şi vezi că urmele din zăpadă de ieri încă-s acolo, iar când ieşi afară, poţi să spargi crustă de zăpadă şi piciorul îţi intră adânc-adânc, până aproape de genunchi. Aşa că te aşezi pur şi simplu în fund pe zăpadă şi te uiţi la aburul pe care îl face respiraţia ta în jur, gâfâi şi îţi simţi obrajii cum ard, iar nasul nu îl mai simţi. Te gândeşti dacă nu cumva a căzut. Aşa că îţi scoţi mâna din mănuşă udă, te uiţi la degetele roşii, fierbinţi şi ude şi îţi atingi faţă îngheţată. Toate-s la locul lor.
   Da, exact aşa îmi amintesc că era ziua în care m-am născut. Sau poate nu era chiar acea zi de februarie? Nu, probabil era altă zi. Cert este că era o zi de marţi. Şi eram copil.

Orgoliu

   Singurii oameni pe care i-am admirat vreodată erau dintre cei mai orgolioşi. Orgolioşi, nu mândri, nu vanitoşi. Pur şi simplu oameni care se dau cu capul de pereţi şi care luptă împotriva curentului pentru că aşa li se pare firesc, pentru că ei nu înţeleg ce înseamnă să pleci capul. Şi eu sunt o persoană orgolioasă şi recunosc că am investit mult timp şi energie în a-mi păstra o anumită imagine de sine, cu riscul de a părea încăpăţânată sau bătută în cap. Dar, din nou, mi s-a părut mereu că fac ceva firesc. A fi definit de orgoliu nu e neapărat un lucru bine văzut, dimpotrivă, se spune că orgoliul izvorăşte din prostie, se spune că e bine să fii modest. Eu cred că modestia e cea mai ipocrită formă de orgoliu. Sau poate am eu o părere greşită despre modestie. Poate confund puterea interioară cu orgoliul, deşi nu am cunoscut oameni cu adevărat puternici, ci doar oameni orgolioşi...
   Orgoliul se rezumă la libertate, acolo îşi are rădăcinile şi tinde înspre aceasta, formând o buclă de îndărătnicie care nu duce nicăieri, dar care se învârte mereu şi mereu şi te ţine la suprafaţă, care nu te lasă să te scufunzi în groapă banalității şi a anonimatului. De asta, poate, chiar şi numai în capul tu, eşti conştient de ceea ce eşti, eşti o persoană completă, cu calităţi şi defecte, căci nimeni nu îşi ştie mai bine defectele decât un orgolios. Un orgolios e suspicios la orice laudă şi rareori ştie să primească un compliment. Poate, de fapt, asta e motorul dezvoltării personale, conştientizarea faptului că poţi să fii mai mult decât eşti. Poate chiar această e barca de salvare a oamenilor cu valori absolute, care sunt mereu pe punctul de a da cu capul de un prag doar pentru că se agaţă de astfel de idei abstracte. E fascinant la ei modul în care reuşesc să ţină acest abstract laolaltă, că şi cum ar fi un gaz, iar ei îl ţin strâns în borcanul lor şi, din când în când, desfac filetul şi îl arată oamenilor cu care vin în contact, îi testează, iar dacă li separe că acea persoană îşi bate joc de substanţa lor preţioasă, închid repede filetul, eventual mai pun un capac, petrecându-şi următoarele momente lucrând la construirea măştii de aroganţă studiată şi sarcasm care să acopere pierderile şi să nu lase să se vadă mai mult decât merită.
    Orgolioşii, sunt, totuşi, capabili de ataşamente emoţionale foarte puternice, de pasiuni duse până la dependenţă, deoarece în momentul în care găsesc persoana cu care reuşesc să fuzioneze, reuşesc să transforme toată acea energie stocată într-o legătură atât de transparenţa şi de caldă, încât pare că s-au creat o mie de poduri, subterane şi supraterane, pe care nu le poate distruge nimic. Ogoliosii sunt rareori dezamăgiţi.
    Am ajuns la concluzia că a renunţa la orgoliu înseamnă a scoate din mintea mea tocmai acea fâşie care mă face om... Sunt vrăbiile orgolioase? Pentru că, atunci când pun capul pe pernă şi închid ochii, singurul lucru pe care îl am, de fapt, e orgoliul meu.

Poveste

    Bun. Deci, imaginează-ţi un bol cu doi peşti, unul mai mic şi unul mai mare, unul e tatăl-peşte şi unul e fiul-peşte. Totuşi, e vital în povestea asta că peştii să nu te vadă, pentru că nu ar mai spune lucruri profunde şi ar sta să se uite la tine în timp ce tu te uiţi la ei, deci mai bine să nu fii acolo. Poţi să fii o algă. Aşadar, tatăl-peşte îi spune fiului-peste : "Poţi să faci orice vrei. Ascultă-mă, fiule, ORICE." Eşti cu mine, încă, da? Deci e un bol rotund, hmm, să zicem că de diametru 15-20, nu foarte înalt, preferabil fără prea multe pietre prin el, căci nu ar mai rămâne loc pentru apă. Deci poate un pic de nisip şi o algă, adică tu. Nu uită de algă. Aşadar, tatăl îi spune fiului cum stau lucrurile : libertate deplină. Are exact 2 litri de apă să facă orice îi trece  prin cap. Fiul e în extaz, evident, cine nu ar fi? Pentru el, asta înseamnă libertatea şi acei 2 litri de apă reprezintă toată perspectiva lui, de la un perete la altul al acvarului. Totuşi, e mulţumit. Nu are prea multe de ales, dar nici nu are nevoie de mai multe, nu ştie că există mai multe. E extraordinar.
    Aşa. Şi acum, bolul se sparge. Nu ştie nimeni cum, nici băieţelul cu şosetele ude, nici pisica ce acum e de negăsit. Şi nici nu e relevant, bolul s-a spart. Făcând abstracţie de faptul că peştii nu trăiesc fără apă, în momentul de faţă situaţia s-a schimbat total. Dacă nu vă place metafora mea, puteţi să va imaginaţi că e un canar scăpat din colivie, dar deja nu mai e acelaşi lucru. Revenind. Peştele are o infinitate de oportunităţi din care poate să aleagă acum, ar putea să locuiască într-o fântână arteziană, sau într-un lac, sau într-o băltoacă de la marginea drumului, sau în Marea Roşie, sau în acvariul de la grădina zoologică sau oriunde în altă parte. Acum poate să facă orice. ORICE. Orice-ul asta e unul mult mai mare decât cel din bol. Totuşi, crezi că satisfacţia peştelui a crescut proporţional cu mărimea orice-ului. Nu. Peştele e acum un pic cam paralizat de frică. Deşi nu frică e ceea ce simte el, e mai mult o confuzie adâncă şi enervantă, pentru că pur şi simplu are atâtea opţiuni, pur şi simplu nu înţelege de ce ar trebui să aleagă ceva, şi cum să aleagă, iar dacă alege fântână arteziană, nu va şti niciodată cum e să stai într-o băltoacă şi să fii frate de cruce cu mormolocii, deşi dacă ar sta în băltoacă s-ar gândi mereu cât de frumos ar fi să înoate acum în Marea Roşie. Totuşi, în Marea Roşie nu sunt nuferi, ori lui îi plac nuferii. Ar da orice să facă scufundări în lac acum. Deşi ar putea totuşi să lege atâtea prietenii cu ţestoasele bătrâne şi ofticoase de la grădina zoologică. De ce e totul atât de complicat?! Era atât de frumos când putea să fie oriunde şi să facă orice în bol lui de 2 litri...
    Dacă era în bol, pentru orice lucru rău care s-ar fi întâmplat, ar fi putut să dea vina pe lume : nu are de ales, doar acolo poate să fie, nu e nimic ce el ar putea să facă pentru a schimba ceva. Dar dacă ar trebui să ia o decizie şi să trăiască oriunde altundeva... ei, deja atunci nu ar mai fi fost vina lumii. Nu, ar fi fost doar vină lui. Acum e totul legat de decizia pe care a luat-o şi pe care trebuie să şi-o asume, şi mereu o să i se pară că ar fi putut să aleagă orice alt loc care ar fi fost, probabil... ba nu, ar fi fost, cu siguranţă, mult mai bun...
    Am ajuns la concluzia că în lume sunt  mai multe tipuri de peşti : sunt peştii care se sperie într-atât, încât nu vor decât să se întoarcă înapoi la bolul lor. Şi de multe ori reuşesc. E bine acum, din nou în bol (a se citi : sub fusta mamei), dar parcă nu e la fel de bine că înainte, pentru că acum ştiu că există şi ataaaat de multe alte posibilităţi. Mai sunt peştii care iau, totuşi, o decizie şi merg, de pildă, în băltoacă. Din acel moment, petrec o viaţă de peşte lungă şi mizerabilă în care se gândesc la ce decizie stupidă au luat şi la unde le-a fost capul când s-au gândit că o să le placă mirosul de apă stătută şi de anvelope de lângă şosea. Sau mai sunt peşti care, tot aşa, fac o alegere. Şi sunt mândri de ea până în pânzele albe, deşi ştiu care sunt avantajele şi care sunt riscurile, dar nu îi interesează, aleg să vadă faptul că... mormolocii sunt chiar de treabă. Şi că, vara, după ora 19, asfalul încins miroase aproape interesant. Şi zâmbesc în fiecare zi din viaţă lor scurtă şi frumoasă de peste şi se gândesc pot să facă orice. ORICE.
 

Povești, povești, povești

   Îmi plac poveştile adevărate. Pentru că în afară de hrană şi de aer şi de încă câteva chestii, avem nevoie de poveşti. Cred că aici totul e legat de crearea de legături. Atunci când asculţi o poveste, o trăieşti  din nou odată cu naratorul,  realizezi implicit o conexiune cu el. Şi adevărul e că există o poveste în spatele tuturor chestiilor banale care le face mai puţin banale. Nu există lucruri neinteresante, ci doar lucruri a căror poveste nu o ştii. Aşa e şi cu oamenii. Fiecare dintre are o poveste despre el care rulează încontinuu în capul lui. Întotdeauna. Tot timpul. Povestea asta te face ceea ce eşti, eşti construit din ea.
   Ştii cum e atunci când ai un bunic/unchi/prieten care are o tâmpenie de poveste pe care ţi-o spune de o mie de ori şi care e de fiecare dată măcar un pic diferită, dar pe care, totuşi, ai putea să o auzi de încă o mie de ori şi o să ţi se pară la fel de frumoasă? Şi e destul de ciudat, pentru că nu are nici rastunari de situaţie ameţitoare, nici efecte speciale, nici cuvinte complicate. Nu te surprinde cu neprevăzutul, îţi e familiară că strada pe care stai. Poate e un pic tristă, poate un pic stânjenitoare, poate te face să râzi... Poate puţin din toate. Şi ştii cum se termină...
   Eu zic că poate asta căutăm la poveşti. Îmi place să aud o poveste pentru prima oară, dar ador să o ascult pentru a două oară, când ştiu cum se termină, deşi o ascult ca şi cum nu aş şti. Probabil că aşa e şi cu viată. Îţi e perfect clar cum se termină, ştii că vei muri, dar trăieşti ca şi cum nu ai şti.
   Cred că de-abia acum înţeleg ce încerca cineva să îmi zică atunci când era mică, toamna se numără bobocii, chestie care îmi părea aşa de stupidă şi de lipsită de sens... Cred că voia să spună că atunci când eşti bătrân nu mai rămân decât poveştile de tine. Toamna se numără poveştile.

Cu incertitudine

    În 1955, A. E. Fischer a efectuat un experiment pe căţeluşi. Echipa lui a separat căţeluşii în trei grupuri. Membrii primului grup erau trataţi cu blândeţe de fiecare dată când se apropiau de cercetători. Membrii celui de-al doilea grup erau pedepsiţi când încercau să se apropie, iar membrii celui de al treilea grup erau, în mod aleatoriu, pedepsiţi sau trataţi cu blândeţe. Cei din al treilea grup au crescut fără să ştie la ce să se aştepte, lumea lor nefiind nici una plină de afecţiune, nici una plină de cruzime şi respingere. Singura constantă pentru ei era incertitudinea. Ceea ce e cu adevărat fascinant e că, în urmă acelui studiu, s-a constat că acei căţei din al treilea grup erau cel mai ataşaţi de cercetători. Ei îi iubeau cel mai mult pe aceştia şi erau cel mai dependenţi de ei.
     Aşadar, incertitudinea (cel puţin, psihologic vorbind) poate să conducă la cele mai puternice sentimente de ataşament şi dependenţă. Noi suntem al treilea grup de căţeluşi.
     Lucrurile care ni se întâmplă în viaţă sunt, în mod aleatoriu, pozitive sau negative, dezastruoase sau minunate. Toate aceste lucruri care se află în afară sferei noastre de control sunt cele care ne ţin mereu în gardă, iar noi reacţionăm de multe ori cu afecţiune oarbă sau cu toleranţă, pentru că nu avem de ales...
     În existenţa ta destul de nedreaptă, în care ai impresia că toate lucrurile cu care vii în contact şi toate schimbările care se petrec sunt oarecum întâmplătoare şi ilogice, nu poţi decât să încerci să lupţi cu incertitudinea, iar în încercarea ta de a lua cea mai bună decizie, să transformi nesiguranţă în înţelepciune.
      Pentru că asta e ceea ce facem aici, nu? La sfârşitul zilei, nu suntem decât o adunătură de decizii, de dubii, de vise, de amintiri, de idei, de constatări... Tot ceea ce avem, propriu-zis, e ceea ce ne trece prin cap în fiecare secundă. Restul... e incertitudine.

Adevăr urât

 Să zicem că persoana la care ții cel mai mult a fost împușcată. El/ea zace pe stradă, zvârcolindu-se într-o baltă de sânge. Un tip vine la tine și zice "Dă-te la o parte". Se uită la împușcătura celui drag, scoate briceagul din buzunar - are de gând  să opereze chiar acolo, în stradă. Tu îl întrebi : "Ești doctor?". El răspunde : "Nu".
 "Dar știi ce faci, nu? Ai fost poate doctor în armată, asistentă, ceva de genul..."
 În acest moment tipul devine contrariat. Îți spune că e un om de treabă, sincer, ajunge mereu la timp la întâlniri. Că e un fiu grozav, că are o grămadă de hobby-uri interesante și că nu vorbește niciodată urât...
 Tu îl întrebi, confuz : " Cum mă ajută oricare dintre lucrurile astea acum, că soția/soțul/prietenul/părintele meu agonizează, moare? Am nevoie de cineva care știe să opereze o rană de glonț. Știi să faci asta sau nu?! "
 Acum tipul devine agitat - de ce ești superficial și egoist? Chiar nu-ți pasă de niciuna dintre bunele lui calități? N-ai auzit că tocmai a zis că-și amintește mereu de ziua prietenei lui? În lumina tuturor acestor lucruri bune, chiar mai contează dacă știe, într-adevăr, să opereze?
 În momentul acela îl iei de umeri și îl zgudui : " Da, ceea ce zic e că niciunul dintre celelalte rahaturi nu contează, pentru că în această situație nu am nevoie decât de cineva capabil să oprească sângerarea!"
 Am găsit povestea asta undeva și mi s-a părut genială, pentru că pune în lumina urâtul adevăr al vieții de adult : oamenilor nu le pasă decât de ceea ce pot să obțină de la tine. Te afli în situația asta mereu, doar că tu ești tipul confuz cu briceagul, iar societatea e victima în agonie. Victimele sunt toți oamenii care au nevoie de lucruri  : de case construite, de mâncare, de transport, divertisment etc.
 Morala e că : fie îți însușești un anumit set de competențe, învățând să faci ceva, fie restul comunității o să te respingă. Pentru că nu contează cât de politicos, drăguț și generos ești, dacă nu ești capabil să faci o chestie prin care să satisfaci o nevoie.
 Da, pare mai materialist decât mintea mea vrea să perceapă. Nu se rezumă chiar la meseria ta. Se rezumă la ceea ce ești tu și ce aduci lumii prin prezența ta. La felul în care îi schimbi sau îi influențezi pe cei din jur. De exemplu, cunosc oameni care știu să dea sfaturi foarte bune. De cele mai multe ori sunt incapabili să le urmeze chiar ei, dar asta e irelevant pentru mine. Știu că mă pot baza pe ei pentru ajutor în a lua o decizie sau în a trece peste o problemă. Asta e felul în care ei satisfac o nevoie.
 Iar nevoile...  Am citit undeva, un tip deștept zicea că nevoile omenești sunt puține, finite și clasificabile. Piramida lui Maslow este cea mai faimoasă formă de clasificare, totuși, îndelung disputată. Pe ultimul nivel se află împinirea de sine. Nu neapărat din ceea ce zice Maslow, dar asta cred și eu, că e "cel mai de sus" lucru de care are nevoie un om. De a simți că e acceptat în comunitate, pe de o parte, ceea ce îl face să fie  satisfăcut de el însuşi, pe de cealaltă parte. Poate despre asta vorbim, de fapt... Capacitatea de a răspunde nevoilor celor din jur - poate ca ăsta e urâtul adevăr care spune cam care e calea spre auto-împlinire. Sau spre fericire, cine ştie... Poate sunt sinonime. Poate într-o zi o să aflu...

Realitatea se vede din spate

Am ajuns la concluzia că oamenii se iau prea în serios. Şi nu vorbesc neapărat de încăpăţânare. Încăpăţânarea e un lucru voluntar : refuzi în mod voit să faci ceva pentru a descuraja pe cineva. Vorbesc despre impresia acea clară că ai dreptate şi dorinţa de nestăpânit de a impune şi altora dreptatea ta. Sau de convingerea că felul în care te simţi e cauzat de dezastre, de conspiraţii. Că toţi sunt împotriva ta, că nu eşti înţeles, că nu eşti apreciat.
Nu e chiar aşa. Nu ai mereu dreptate. Şi chiar dacă ai, de ce trebuie să îi convingi şi pe alţii de asta? Cui îi pasă? Nu eşti făcut să salvezi lumea de ignoranţă. Nu am înţeles niciodată contrazisul doar de dragul de a te contrazice. Care e ideea? Să  demonstrezi cât eşti de deştept? Să-ţi confirmi superioritatea? Dacă ai nevoie de confirmare pentru asta, mai mult că sigur nu există…

Şi nu, nu eşti un artist neînţeles care trăieşte pe cont propriu într-o lume unde toţi ceilalţi sunt nişte proşti care nu înţeleg ideile tale măreţe, stilul tău de viaţa libertin, lipsit de prejudecăţi şi plin de profunzime.  Nu. Probabil eşti doar un tip plictisit care nu mai poate de bine, căruia i se năzăreşte că a descoperit cine ştie ce adevăr ascuns despre viaţă. Nu eşti atât de special pe cât te crezi, nu în sensul acela.
Pe lângă asta, ca să fii apreciat, trebuie să meriţi. Trebuie să îţi dai seamă ce poţi să faci şi să îl faci bine. E o tâmpenie să stai pe fund şi să aştepţi, iar la sfârşit să zici că oamenii nu te apreciază la adevărat ta valoare. Deşi nu ai făcut nimic pentăru a arăta că meriţi apreciere.  Pur şi simplu, există o lege nescrisă a Universului, cred eu, care nu concepe că  un om perfect capabil din punct de vedere fizic şi psihic să se complacă în lene, dar să asteapte să primească recompensă şi recunoaştere pentru asta.
Pe bune. Pur şi simplu nu merge aşa. Cât ţi se pare că ceva nu e corect, nu începe să te plângi. Gândeşte-te exact la ce ai făcut, la cum ai făcut asta, cât de mult te-ai implicat, dacă ai fost vreodată dispus să sacrifici din timpul, confortul sau energia ta pentru a face acel lucru bine. Ai voie să te plângi de un lucru doar dacă cel puţin câteva din condiţiile de mai sus sunt satisfăcute/satisfăcătoare. Dacă nu, atunci înseamnă că eşti un ipocrit care se suprapreciază. Care se ia prea în serios, pe când, în realitate, n-a făcut, vreodată, ceva.
Iar cei care în adolescenţă se poartă aşa, se transformă, in timp, în genul de adulţi care îşi iau copii de mâini şi le zic : “Lumea e rea. Nu trebuie să ai încredere în nimeni. Nu faci nimic dacă nu îţi iese si tie ceva. Speculează fiecare moment şi  profită de fiecare persoană”. Şi aşa apare încă o generaţie de neînţeleşi. Singură metodă prin care poţi să ieşi din cercul asta vicios e să deschizi ochii şi să nu te mai iei atâta în serios. Fă un pas înapoi şi măsoară lucrurile obiectiv. E mult mai simplu să trăieşti aşa.

Diversitate

   Lumea în care trăim nu e roz. Nu e nici gri, nici neagră. De fapt, lumea în care trăim e un amalgam de puncte pestriţe care mişună fiecare în legea lui. Trebuie să fie un efort mare pentru o amărâtă de minte umană să perceapă şi să interacţioneze cu mulţimea asta haotică.
   Mergi pe stradă. Vezi de toate. Vezi cauze pierdute, vezi oameni inutili, vezi indivizi banali, însă vezi şi persoane cu acea sclipire în privire. Şi atunci te gândeşti că aşa e cel mai bine. Nu ne place monocrom. Totul e în regulă.
   Atunci îţi îndrepţi gândurile către "punctele" din jurul tău. Care ciudaţi, care amuzanţi, care naivi, care încăpăţânaţi, sunt oameni pe care îi iubeşti şi îi apreciezi exact pentru acel lucru distinctiv, culoarea care îi deosebeşte de mulţime.
   Eu nu cred în teoria aia care spune că toţi oamenii au ceva bun în ei. Nu, asta e stupid. Nu toţi. Dar trei sferturi dintre ei au. Ei nu ştiu încă în ce constă acel lucru bun, cum probabil nici tu nu ştii care e al tău. Dar ştii că îl ai, că trebuie să îl găseşti şi să îl valorifici.
   De asemenea, trebuie să ajungi să reuşeşti să iei mulţimea pestriţă ca atare, pe de o parte, dar să fii capabil să te descurci şi cu fiecare nuanţă în parte. Pare complicat, dar nu e. Trebuie doar să asculţi vocea aia mică din interiorul tău, e singura care ştie cum se face. Aia e conştiinţa ta, e dată de un anumit algoritm care merge pe un sistem pe care unii îl numesc set de priorităţi, alţii principii, alţii valori. Acel sistem e cel care te ajută să pui ordine în punte şi care îţi dă şi ţie culoarea distinctivă. Şi dacă vei vrea vreodată să afli care e aceea, ce eşti cu adevărat, nu întreba, ci acţionează. Doar acţiunile tale te delimitează si te definesc.

Anturaj

      Cu toţii ştim ce se spune despre rolul anturajului în viaţa copiilor. De cele mai multe ori, despre anturaj se spune că ar fi  responsabil pentru dependentele şi viciile copiilor, pentru limbajul acestora, pentru temperamentul lor nepotrivit, într-un cuvânt, pentru tot ce e rău într-un tânăr.
      Părerea mea e că aceasta e o scuză patetică pentru orice părinte. Patetică. Un copil ai cărui părinţi îşi fac cum trebuie treaba de părinte este capabil să facă alegerile cele mai bune în ceea ce priveşte prietenii pe care şi-i face. Sau dacă are prieteni care l-ar putea influenţa negativ, reuşeşte să îi evite sau să nu le urmeze exemplul. Din nou, aici nu e decât o chestiune de decizie : el, copilul, alege pe cine să copieze. Mi se pare stupid să dai vina pe anturaj pentru greşelile copilului tău. Bineînţeles, pentru lucrurile bune e responsabilă familia, dar, pentru defecte, restul lumii, nu? Cum e asta corect?
      Teoretic, un copil e produsul direct al influentei părinţilor. Vreau să spun, asta e ceea ce îl defineşte, ceea ce îi compune creierul. Pentru felul în care gândeşte, pentru alegerile pe care le face sunt responsabili cei care l-au crescut. Şi atât.
     Sigur, poate că nu sunt eu avizată să fac astfel de afirmaţii, dar cunosc cazuri de tineri care, deşi au avut ocazia să o ia pe drumuri greşite, nu au făcut-o. Cum se explică asta? Simplu, părinţii lor i-au învăţat să gândească pentru ei. Dar dacă îţi supraprotejezi copilul, îi inhibi personalitatea şi capacitatea de decizie, e o prostie să te aştepţi că acesta să mai fie capabil să distingă între ce e bine sau nu pentru el. Deşi, dacă stăm să ne gândim, e un cerc vicios : părinţii îşi protejează copii de prieteni nepotriviţi, copii nu ştiu să-şi aleagă prietenii potriviţi pentru că mereu mami le spunea dacă sunt potriviţi.
    Din perspectiva mea de adolescent, nu pot decât să confirm că e posibil să trăieşti cu persoane de vârsta ta fără să iei, neapărat, de la acestea, părţile negativ. Atâta timp cât eşti capabil să gândeşti şi să iei decizii bazate pe raţionamente logice, eşti în siguranţă în faţa  marelui monstru numit 'anturaj'.